21 Noiembrie, 2019

Despre calcularea timpului mediu de lucru săptămânal

O reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe. 

O asemenea reglementare trebuie să cuprindă însă mecanisme care permit să se asigure că timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive.

Astfel s-a pronunţat CJUE prin Hotărârea din data de 11.04.2019 în cauza C-254/18

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul unui litigiu între Syndicat des cadres de la sécurité intérieure (Sindicatul Cadrelor de Securitate Internă, denumit în continuare „SCSI), pe de o parte, și Premier ministre (prim-ministrul, Franța), ministre de l’Intérieur (ministrul de interne, Franța), precum și ministre de l’Action et des Comptes publics (ministrul acțiunii și conturilor publice, Franța), pe de altă parte, în legătură cu perioada de referință utilizată pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal al funcționarilor activi ai serviciilor din cadrul poliției naționale. 

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie? 

Decretul francez aplicabil funcționarilor activi ai serviciilor din cadrul poliției naționale[1] prevede că timpul de lucru săptămânal, pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, nu poate depăși în medie 48 de ore pe perioada unui semestru al anului calendaristic.

La 28.03.2017, Syndicat des cadres de la sécurité intérieurea introdus o cerere la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) prin care a solicitat anularea acestei dispoziții.

Acesta a susținut că, prin faptul că a reținut, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, o perioadă de referință exprimată în semestre ale anului calendaristic (perioadă de referință fixă), iar nu o perioadă de șase luni ale cărei început și sfârșit s-ar modifica în funcție de trecerea timpului (perioadă de referință variabilă), dispoziția sus-citată ar încălca normele stabilite de Directiva privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru[2], în special derogarea în temeiul căreia statele membre pot extinde perioada de referință până la șase luni.

Conseil d’État a solicitat CJUE printr-o o întrebare preliminară să stabilească dacă dispozițiile directivei se opun reglementării franceze care prevede, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, iar nu perioade de referință definite peo bază variabilă. 

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară? 

Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. 

Cum a motivat în esenţă CJUE Hotărârea din data de 11.04.2019? 

CJUE a constatat, referitor în special la lipsa unei mențiuni în directivă cu privire la acest aspect, că statele membre sunt libere să stabilească perioadele de referință potrivit metodei alese de ele, cu condiția ca obiectivele urmărite de această directivă să fie respectate.

CJUE a amintit că obiectivul directivei este să garanteze o protecție superioară a securității și a sănătății lucrătorilor, prevăzând printre altele, o limită maximă a timpului mediu de lucru săptămânal. Această limită maximă constituie o normă de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător ca cerință minimă destinată să asigure protecția securității și a sănătății sale.

CJUE a arătat că perioadele de referință fixe și variabile sunt conforme, în sine, cu obiectivul menționat al Directivei 2003/88, în măsura în care permit să se verifice că lucrătorul nu lucrează mai mult de 48 de ore în medie pe săptămână pe toată durata perioadei în cauză și că imperativele legate de sănătatea și de securitatea sa sunt astfel respectate. În acest sens, este irelevant faptul că începutul și sfârșitul perioadei de referință sunt stabilite în funcție de date fixe calendaristice sau în funcție de trecerea timpului.

CJUE a precizat însă că incidența unor perioade de referință fixe asupra securității și sănătății lucrătorilor depinde de ansamblul împrejurărilor relevante, cum ar fi natura muncii și condițiile acesteia, precum și, în special, timpul de lucru maxim săptămânal și durata perioadei de referință reținute de către un stat membru. În această privință, CJUE a arătat că perioadele de referință fixe, spre deosebire de perioadele de referință variabile, pot să genereze situații în care obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor ar putea să nu fie atins. Astfel, metoda perioadei de referință fixe poate conduce un angajator să impună lucrătorului să efectueze fără întrerupere un timp de lucru intens, în două perioade de referință fixe succesive, și să îl facă astfel să depășească, în medie, limita maximă de lucru săptămânal pe o perioadă care, întrucât se suprapune peste aceste două perioade fixe, ar corespunde unei perioade de referință variabile de aceeași durată. În consecință, deși perioadele de referință fixe și variabile, considerate izolat, sunt, în sine, conforme cu obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor, combinarea a două perioade de referință fixe succesive poate, în funcție de timpul de lucru maxim săptămânal și de durata perioadei de referință reținute de statul membru în cauză, să conducă la apariția unor situații în care acest obiectiv este susceptibil să fie compromis, chiar dacă perioadele de repaus prevăzute de directivă ar fi respectate.

CJUE a concluzionat că utilizarea unor perioade de referință fixe trebuie să fie însoțită de mecanisme care permit să se asigure respectarea timpului mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive. Aceasta adaugă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea națională a prevăzut mecanisme care permit să se asigure o asemenea respectare.

CJUE a considerat la final că o reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, cu condiția ca aceasta să cuprindă mecanisme care permit să se asigure că timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive.


[1]    Decretul  nr.2002-1279  din  23.10.2002  privind  derogările  de  la  garanțiile  minime  privind  timpul  de  lucru  și  de repaus aplicabile personalului poliției naționale (JORF din 25.10.2002, p.17681), astfel cum a fost modificat prin Decretul nr.2017-109 din 30.01.2017 (JORF din 31.01.2017).

[2]    Directiva  2003/88/CE  a  Parlamentului  European  și  a  Consiliului  din  4.11.2003  privind  anumite  aspecte  ale organizării timpului de lucru(JO 2003, L299, p.9,Ediție specială, 05/vol.7, p.3).


comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu