21 Octombrie, 2019

Contravenții: Poate fi atacată doar cu apel hotărârea prin care s-a soluționat plângerea?

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 230 din 26.03.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 733 din 20.11.2018 și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 26.03.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Menționăm și faptul că, prin aceeași decizie mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins,ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă. 

Care este conținutul textelor legale menționate de CCR în Decizia nr. 733 din 20.11.2018

Art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: “Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susținute și oral în fața instanței. Apelul suspendă executarea hotărârii.” 

Art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă: “De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” 

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, reglementarea criticată contravine dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție și art. 24 privind dreptul la apărare. Totodată, din perspectiva art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, apreciază că sunt încălcate și dispozițiile art. 14 coroborate cu art. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 20 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și protocoalele sale adiționale, precum și cele ale art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia a susținut, în esență, că sintagma “numai cu apel” din cuprinsul art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă este neconstituțională, întrucât accesul la o cale extraordinară de atac, atunci când hotărârea dată de instanța de apel este nemotivată, pe de o parte, nu se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, de această cale de atac – recurs – putând beneficia doar justițiabilii care promovează anumite categorii de acțiuni, iar, pe de altă parte, îngrădește dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime. Or, atâta vreme cât hotărârea în apel nu este motivată, singura cale de atac într-o asemenea situație ar rămâne recursul, dar de această cale de atac pot beneficia doar anumiți justițiabili, în cauza de față recursul fiind exceptat expres prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și ale art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând criticile formulate, CCR a reținut că în procesul în cadrul căruia s-a invocat excepția de neconstituționalitate obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie plângerea contravențională formulată de către Societatea Morlux Florena – S.R.L. în data de 13.10.2015 împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Iași. Prin urmare, CCR a observat că plângerea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, iar sub aspectul formulării recursului sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Chiar dacă conținutul acestui text este similar cu cel al art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, CCR a constatat că acesta, sub aspectul criticat, nu este în vigoare, aplicarea sa fiind prorogată pentru data de 01.01.2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ordonanță de urgență publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15.12.2016.

Așadar, raportat la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora CCR decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, și având în vedere că prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu și-au produs efecte în cauza în cadrul căreia au fost invocate, CCR a constatat că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă este inadmisibilă.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate ce vizează prevederile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, CCR a reținut că acestea reglementează norme de procedură. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, și art. 129, care prevede că “împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac. De asemenea, prin Decizia nr. 500 din 15.05.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492/18.07.2012, și Decizia nr. 820 din 04.10.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830/11.12.2012, CCR a reținut că prevederile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu aduc atingere, ca reglementare de principiu, accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, atât timp cât instanțele de judecată, în exercitarea rolului activ, respectă garanțiile unui proces echitabil și prezumția de nevinovăție a contravenienților.

Analizând conținutul normativ al art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, CCR a reținut că, potrivit acestor prevederi legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea poate fi atacată numai apel. În intenția legiuitorului, acest text a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă tocmai pentru a fi în concordanță cu reglementările noului Cod de procedură civilă, în condițiile în care, anterior modificării, acesta stabilea că hotărârea primei instanțe este atacabilă cu recurs. În optica noului Cod de procedură civilă, calea de atac de drept comun a redevenit apelul, recursul în casație putând fi declarat în mod excepțional și pentru motive stricte de procedură. Astfel, orice parte va putea declara apel împotriva hotărârii judecătoriei, acesta putându-se formula în termen de 30 de zile, potrivit art. 468 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, urmând a fi soluționat de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, o prevedere rezonabilă luând în considerare natura administrativă a procesului-verbal. CCR a observat că, spre deosebire de dreptul comun, motivarea apelului nu este însă obligatorie, iar în această situație, persoana în cauză poate să-și susțină motivele de apel și oral în fața tribunalului.

În reglementarea noului Cod de procedură civilă, dacă motivele de fapt și de drept pe care se sprijină apelul nu sunt invocate în condițiile legale, apelul nu va fi respins sau anulat ca nemotivat, deoarece art. 478 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă permite părților să se folosească în fața instanței de apel de motivele și mijloacele de apărare invocate la prima instanță. Această regulă este, de altfel, prevăzută în mod expres și de art. 476 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Datorită naturii administrative a procesului-verbal contravențional, apelul va suspenda executarea hotărârii atacate.

Așa fiind, CCR a constatat că în noua reglementare procesual civilă apelul constituie o cale ordinară de atac cu caracter devolutiv, prin intermediul căreia instanța de apel statuează atât în fapt, cât și în drept, în timp ce recursul a fost conceput drept cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Ai nevoie de O.G. nr. 2/2001? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii


Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu