20 Aprilie, 2019

Constituționalitatea cererii de validare a popririi formulată de către executorul judecătoresc

Prin Decizia nr. 157/24.03.2016 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 408/30.05.2016), Curtea Constituţională a României (CCR) a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C.P.A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti în Dosarul nr. 76.406/301/2014 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti – Secţia civilă şi a constatat cu majoritate de voturi de voturi că dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 

Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR ?

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins:

“Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi”. 

Care au fost criticile formulate de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate ?

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii excepţiei de neconstituţionalitate au susţinut că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât instituie o calitate procesuală activă specială a organului de executare în cadrul procesului de validare a popririi, în condiţiile în care acesta este un terţ în raporturile juridice născute între creditor şi debitor. Se aduce astfel atingere echilibrului procesual al părţilor.

S-a mai aratat că executorul judecătoresc nu acţionează în exercitarea unui drept personal, ci pentru realizarea drepturilor creditorilor, la stăruinţa acestora.

Nefiind parte într-un raport de drept material, executorul judecătoresc nu poate avea obligaţii nici în planul dreptului procesual.

Dacă ar fi parte, executorul judecătoresc nu ar putea fi recuzat; or, potrivit art. 10 din Legea nr. 188/2000, acesta poate fi recuzat în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Textul consacră o situaţie juridică inegală între debitor şi terţul poprit, pe de o parte, respectiv creditor şi executor judecătoresc, pe de altă parte. În sensul celor de mai sus a fost invocată Decizia nr. 162/22.04.2003, prin care CCR a statuat că “în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare“.

Asadar, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. Având în vedere că autorii excepţiei de neconstituţionalitate, prin critica formulată, s-au referit la atingerea adusă “echilibrului procesual al părţilor” şi la crearea unor situaţii juridice inegale între debitor/terţ poprit, pe de o parte, şi creditor/organ de executare, pe de altă parte, CCR a reţinut că, în susţinerea excepţiei, este invocat şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme între părţile aflate în proces. 

Care au fost motivele pentru care CCR a decis că excepţia de neconstituţionalitate respectivă este neîntemeiată?

(…) CCR a reţinut că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate.

Astfel, prin Decizia nr. 1.164/17.09.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731/28.10.2009, şi Decizia nr. 1.278/29.09.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847/29.11.2011, CCR a statuat că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleaşi drepturi şi garanţii procesuale ca şi celelalte părţi implicate în această procedură.

Astfel, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului.

Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceştia (creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit), ca părţi ale raportului juridic dedus judecăţii, se analizează dacă terţul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, CCR a statuat că încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva pretinsei nerespectări a principiului disponibilităţii, nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738/20.10.2011, “executarea silită şi celelalte acte care sunt de competenţa executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”.

Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa CCR, considerentele şi soluţia deciziilor anterior menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele anterior reţinute în jurisprudenţa sa, CCR a constatat că recunoaşterea posibilităţii executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi nu îi conferă calitatea de parte în judecarea cererii astfel formulate; în acest sens, art. 460 alin. 2 din Cod precizează expres faptul că instanţa judecătorească va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit.

De asemenea, textul legal criticat nu rupe echilibrul procesual existent între părţile raportului juridic execuţional (creditor şi debitor), executorul judecătoresc având doar rolul de a sesiza instanţa de executare şi nicidecum de a apăra un drept sau interes legitim propriu, acţionând în numele creditorului urmăritor cu respectarea întru totul a dispoziţiilor legale incidente în materia executării silite. În acest sens, CCR a statuat că, în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare [a se vedea Decizia nr. 162/ 22.04.2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/0 9.05.2003]. În consecinţă, CCR nu a putut reţine încălcarea art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în raport cu art. 24 din Constituţie, CCR a reţinut că, potrivit art. 460 alin. 2 din Cod, pronunţarea unei hotărâri de validare sau de desfiinţare a popririi de către instanţa de executare are loc după ce, în prealabil, au fost administrate probe, ceea ce înseamnă, în mod evident, că părţile citate îşi pot face apărările pe care le consideră necesare. În consecinţă, CCR a constatat că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 24 din Constituţie(…). 

(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud. 

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu