Semnalăm o decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluţionarea unui recurs în care recurenta pune în discuţie limitările impuse de un act subsecvent faţă de reglementarea dată prin lege cu privire la plasamentul copilului.

Din acţiunea în recurs la ÎCCJ reţinem următoarele două aspecte pe care le considerăm ca fiind de interes larg pentru cititori.

  • Un prim aspect se referă la critica formulată de recurentă referitor la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din Ordinul nr. 1.733/2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, din perspectiva restrângerii nejustificate a sferei persoanelor ce pot lua un copil în plasament, critică formulată în raport cu actul normativ de bază – Legea nr. 272/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului.

Pentru a se analiza neconformitatea cu actul normativ superior, sunt prezentate prevederile art. 62 din Legea nr. 272/2004, text potrivit căruia:

(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidențial, prevăzut la art. 123 alin. (2) și licențiat în condițiile legii.

(2) Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.”

Pe de altă parte, în art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 1.733/2015 se prevede:

(1) Persoana sau familia la care se dispune plasamentul poate fi:

a)persoana sau familia care face parte din familia extinsă, respectiv rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul;

b)persoana sau familia care face parte din rețeaua socială a copilului, respectiv rude, altele decât cele până la gradul al IV-lea inclusiv, afini, cunoștințe sau prieteni ai familiei ori ai familiei extinse a copilului față de care acesta a dezvoltat relații de atașament sau alături de care s-a bucurat de viața de familie.”

Din verificarea celor două dispoziții legale, cea legislativă ce transpune voința legiuitorului îndreptățit să reglementeze și cea secundară emisă în punerea în aplicare a actului normativ cu caracter superior, Înalta Curte arată: «se observă cu ușurință că în ordinul contestat se restrânge sfera persoanelor ce pot lua un copil în plasament. Astfel, Legea nr. 272/2004 vorbește de persoană sau familie, în timp ce ordinul face referire la familia extinsă sau care face parte din rețeaua socială a copilului.»

Curtea a apreciat că această restricționare nu are o justificare legală și care să țină cont de interesul superior al copilului și nici nu este proporțională cu scopul legii, drept care este considerată nelegală.

  • Aceeași concluzie a fost adoptată de instanța de control judiciar și asupra prevederilor art. 2 alin. (4) lit. g) din ordin, în care se prevede că: “Nu poate primi copii în plasament persoana sau familia în care un membru a depus cerere de eliberare a atestatului de adoptator/familie adoptatoare, cu excepția situației în care persoana sau familia face parte din familia extinsă.”

Limitarea de la lit. g), care nu permite luarea în plasament de către o persoană care a depus cerere de eliberare a atestatului de adoptator, nu are o justificare legală.

Nu se poate presupune ab initio – arată Curtea, că o persoană care a depus o cerere de eliberare a atestatului de adoptator și formulează ulterior o cerere de preluare a unui copil în plasament este prezumată că se implică în identificarea viitorului copil adoptabil. Ca atare, nu se justifică excluderea de plano a unor astfel de categorii de persoane sau familii, restricționarea fiind nelegală.

Din această perspectivă, vor fi acceptate apărările recurentei potrivit cărora plasamentul, ca măsură temporară, nu se poate confunda cu adopția, iar prin aplicarea textului criticat devine neeligibilă orice persoană care a formulat vreodată o cerere de atestare ca adoptator, ceea ce este disproporționat în raport cu interesul invocat.

Concluzionând, Curtea a constatat că una dintre condițiile de valabilitate esențiale ale actului administrativ cu caracter normativ a fost încălcată cu ocazia emiterii articolelor menționate mai sus ale ordinului, și anume faptul că acestea încalcă acte normative cu forță juridică superioară.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus anularea art. 2 alin. (1) lit. a) și b) și art. 2 alin. (4) lit. g) – secțiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 8 septembrie 2015.

Decizia nr. 6.238/2019 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie privind soluționarea recursului formulat de reclamanta A.A.R.O. împotriva Sentinței civile nr. 2.226 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 341 din 28 aprilie 2020.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here