De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1196/09.12.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 300/2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 09.12.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 300/2020?
Art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală: „Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 308, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei.”
Cum și-a motivat autorul -în esență- excepţia de neconstituţionalitate ?
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că dispozițiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, sintagma „nu mai este posibilă” din cuprinsul acestora contravenind prevederilor constituționale și convenționale invocate de autorul excepției. S-a susținut că, având în vedere dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție – care prevăd dreptul acuzatului să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării – dacă instanța nu primește ca probe declarațiile autentificate ale unor martori sau inculpați aflați în aceeași imposibilitate obiectivă de a se prezenta, apărarea este dezavantajată, în situația în care audierea unui anumit martor are o importanță deosebită pentru soluționarea cauzei. A fost invocată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10.02.2015, pronunțată în Cauza Colac împotriva României.
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Decizia nr. 37 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 22 martie 2016, Decizia nr. 315 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017, și Decizia nr. 751 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Prin Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2016, paragrafele 14-16, CCR a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea declarațiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în fața tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declarații sunt citite în ședința de judecată (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54).
Totodată, CCR a reținut că, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziția unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă și corespunzătoare a fiabilității probelor în cauză. S-a stabilit, prin aceeași jurisprudență, că cerința de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziția unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunța dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfățișează pentru a depune mărturie, există obligația de a verifica dacă absența lor este justificată (Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunțată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 și 44). Așa fiind, CCR a constatat că dreptul suspectului sau al inculpatului de a propune probe și de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord și cu art. 78 și 83 din Codul de procedură penală, avocatul suspectului sau al inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepții (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în cap. IV din titlul IV și la percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți și are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii [art. 92 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală]. Totodată, avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv, aplicându-se în mod corespunzător și cu privire la dreptul părților și al subiecților procesuali principali (art. 94 din Codul de procedură penală).
De aceea, CCR a constatat că, în situația în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanță, punerea în discuție și valorificarea declarației date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legale, nu pot afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declarație în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat, poate formula plângere în condițiile art. 95 raportat la art. 336-339 din Codul de procedură penală.
De asemenea, din perspectiva legalității administrării probelor, CCR a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din același cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, nu se poate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt afectate prevederile constituționale invocate, câtă vreme acuzatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe.
De altfel, CCR a reținut că soluționarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanța de judecată în fața acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153), deoarece, în procesul penal, cerința ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în fața persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situații particulare, de excepție, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată și suficientă de a contesta proba și de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei.
CCR a mai constatat că, potrivit dispozițiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanța de judecată va dispune citirea depoziției unui martor dată de acesta în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea la judecarea cauzei.
Totodată, CCR a reținut că faptul că instanța de judecată va ține seama de o astfel de declarație la judecarea cauzei nu înseamnă că își va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța „hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate”, deci și asupra unei astfel de declarații, putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. CCR a reținut că, practic, prin sintagma „ține seama de ea la judecarea cauzei” se înțelege faptul că proba respectivă – în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste – este legală și face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilității audierii de către instanță a martorului care a dat declarații în fața organelor de urmărire penală.
În sfârșit, CCR a reținut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în speță, readministrarea nemaifiind posibilă, devine aplicabil textul de lege criticat, ipoteză care, potrivit art. 383 alin. (4) din același cod, obligă instanța să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță.
Prin aceeași decizie, CCR a mai reținut că o soluție legislativă identică se regăsea și în art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 – potrivit căruia, „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea la judecarea cauzei” -, prin numeroase decizii (de exemplu, Decizia nr. 275 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 6 august 2003, și Decizia nr. 375 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013), CCR validând conformitatea acesteia atât cu Legea fundamentală, cât și cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (paragraful 21).
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată prin decizia mai sus invocată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
