19 Iunie, 2019

Câte sancţiuni pot fi aplicate pentru neplata TVA în cuantum semnificativ?

Aceeaşi faptă poate fi sancţionată atât administrativă cât şi penal? Aceasta este, pe fond, întrebarea la care a fost chemată să răspundă Curtea de Justiţie a UE, ca urmare a  întrebărilor preliminare primite de la o instanţă italiană.

Mai jos găsiţi câteva din reperele avocatului general al CJUE, înaintate – în data de 12 septembrie – ca propuneri Curţii, spre pronunţare, în cauza C-524/15 Menci Luca.
 
Litigiul naţional şi întrebarea preliminară
Domnul Luca Menci, în calitate de titular al întreprinderii individuale cu acelaşi nume, a fost supus unei inspecţii de către administraţia fiscală italiană din cauza neplăţii TVA‑ului datorat pentru anul fiscal 2011, în cuantum total de 282 495,76 euro. Inspecţia s‑a încheiat cu emiterea deciziei de impunere în cauză înregistrată la 6 noiembrie 2013 şi impunerea unei sancţiuni în valoare de 84 748,74 euro în sarcina domnului Menci. Administraţia fiscală a aprobat cererea de eşalonare a plăţii formulată de domnul Menci, care a rambursat primele rate.

La 13 noiembrie 2014, în urma soluţionării procedurii administrative de sancţionare şi a rămânerii definitive a sancţiunii menţionate, Procuratura a deschis o procedură penală împotriva domnului Menci, considerând că neplata TVA‑ului constituia o infracţiune prevăzută de Decretul legislativ nr. 74/2000.

În cadrul procedurii penale respective, Tribunalul din Bergamo, Italia a adresat Curţii de Justiţie a UE următoarea întrebare preliminară:
„Prevederile articolului 50 [din cartă], interpretate în lumina articolului 4 [din Protocolul] nr. 7 [la convenţie] şi a jurisprudenţei CEDO referitoare la acesta, se opun posibilităţii de a deschide o procedură penală având ca obiect o faptă (neachitarea TVA‑ului) pentru care inculpatului i‑a fost aplicată o sancţiune administrativă irevocabilă?”

Jurisprudenţa Curţii referitoare la neaplicarea a două sancţiuni pentru aceeaşi faptă (principiul ne bis in idem) în ceea ce priveşte cumulul sancţiunilor fiscale şi penale, ca măsură aplicată de statele membre pentru neplata impozitelor (concret, a TVA‑ului) a fost stabilită prin Hotărârea Åkerberg Fransson. Curtea a statuat, aici, că principiul ne bis in idem „nu se opune ca un stat membru să aplice, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul TVA‑ului, în mod succesiv, o sancţiune fiscală şi o sancţiune penală în măsura în care prima sancţiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanţa naţională”. Libertatea statelor membre de a alege sancţiunile este justificată de necesitatea de a garanta perceperea integralităţii încasărilor din TVA şi, prin aceasta, protecţia intereselor financiare ale Uniunii.

Curtea a stabilit însă o limită în ceea ce priveşte cumulul sancţiunilor fiscale şi penale: „atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul articolului 50 din cartă şi a rămas definitivă, dispoziţia menţionată se opune ca pentru aceleaşi fapte să se desfăşoare o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane”. Prin urmare, sancţiunile fiscale şi cele penale pot fi aplicate în mod simultan, însă nu este posibilă impunerea unei sancţiuni care în mod formal este administrativă, deşi, în realitate, este de natură represivă, împreună cu o sancţiune penală.

Cerinţa privind efectivitatea sancţiunilor devine o condiţie, care stabileşte întinderea libertăţii de alegere a statelor membre, deoarece „sancţiunile penale pot totuşi să fie indispensabile pentru a combate în mod efectiv şi disuasiv anumite cazuri de fraudă gravă în materie de TVA”. Limitarea se întemeiază, de asemenea, pe articolul 325 TFUE, conform căruia statele membre trebuie să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi eficiente şi, în special, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, acestea trebuie să adopte aceleaşi măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor interese financiare.
 
Răspunsul la întrebarea preliminară
În ceea ce priveşte identitatea faptelor, deşi guvernul italian are dreptate atunci când subliniază, în conformitate cu hotărârile Corte di cassazione (Curtea Supremă, Italia), că trebuie să se aibă în vedere o „apreciere concretă” a faptelor, nu este convingătoare teza acestuia privind „progresia ilicită” a comportamentului constând în neplata TVA‑ului ca temei pentru interpretarea conform căreia, în astfel de cazuri, nu există identitate în cazul persoanelor sancţionate de două ori. Astfel, în ceea ce îl priveşte pe domnul Menci (în cazul căruia s‑au aplicat cele două sancţiuni), circumstanţele factuale concrete care au condus la impunerea sancţiunii fiscale şi care pot determina, de asemenea, aplicarea sancţiunii penale sunt aceleaşi: neplata TVA‑ului în valoare de 282 495,76 de euro, aferent perioadei fiscale 1 ianuarie‑31 decembrie 2011.

Sancţiunea fiscală se aplică acestor fapte în temeiul unor criterii juridice, în timp ce sancţiunea penală necesită examinarea altor elemente juridice, dar circumstanţele factuale nu sunt diferite.

Utilizarea unui sistem bazat pe două proceduri pentru a combate fraudele în materie de TVA nu este neapărat mai eficientă decât utilizarea unui sistem cu o singură procedură.

Cumulul procedurilor iniţiate împotriva domnului Menci pentru un singur comportament (neplata TVA‑ului) ar putea încălca dreptul acestuia de a nu fi judecat şi condamnat de două ori pentru aceleaşi fapte.

Avocatul general propune Curţii să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunalul din Bergamo, Italia după cum urmează:

„Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:
  • necesită, pentru a putea fi aplicat, existenţa identităţii faptelor materiale care, indiferent de încadrarea lor juridică, servesc drept temei pentru aplicarea sancţțiunilor fiscale şi penale.
  • este încălcat în cazul deschiderii unei proceduri penale sau al impunerii unei pedepse de natură penală unei persoane căreia i s‑a aplicat anterior în mod definitiv o sancţiune pentru aceeaşi faptă, atunci când aceasta, în pofida denumirii sale, are în realitate caracter penal. Instanţa de trimitere trebuie să stabilească această împrejurare prin intermediul următoarelor criterii: încadrarea juridică a încălcării în dreptul naţional, natura acesteia – care trebuie apreciată ţinându‑se seama de obiectivul dispoziţiei, de destinatarii săi şi de interesul juridic protejat –, precum şi natura şi gradul de severitate ale sancţiunii”.
 
Documentar legal invocat de avocatul general al CJUE
În anexă la convenţie, Protocolul nr. 7, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7”) prevede la articolul 4 „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” după cum urmează:
  1. „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
  2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
  3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenţie”.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede, în art. 50: „Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Articolul 51 din cartă defineşte domeniul de aplicare al acesteia:

„(1) Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate.

(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competenţele şi sarcinile stabilite de tratate”.

Articolul 52 din cartă stabileşte întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor consacrate în cartă după cum urmează:

„(1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

[...]

(3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.

(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate

[...]

(6) Legislaţiile şi practicile naţionale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă”.

Ai nevoie de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene? O poți obține în varianta actualizată, în format .PDF sau MOBI apăsând AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu