La 18 iunie 2026, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat una dintre cele mai importante hotărâri privind raportul dintre măsurile sanitare adoptate în perioada pandemiei COVID-19 și dreptul european al nediscriminării.
În cauza C-522/24, BG împotriva Ministero della Difesa, Curtea a fost chemată să stabilească dacă obligația impusă exclusiv militarilor italieni de a se vaccina împotriva SARS-CoV-2, sub sancțiunea suspendării din funcție fără salariu, reprezintă o discriminare interzisă de Directiva 2000/78/CE sau o încălcare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Deși concluzia Curții este una fermă – o asemenea obligație nu contravine dreptului Uniunii – raționamentul juridic este mult mai nuanțat decât poate părea din simpla lectură a dispozitivului hotărârii.
Contextul cauzei
Litigiul are originile în Italia.
În anul 2022, un ofițer superior din corpul inginerilor armatei italiene a refuzat vaccinarea anti-COVID-19 introdusă prin Decretul-lege nr. 172/2021, act normativ care a extins obligația vaccinării asupra personalului militar.
Ca urmare a refuzului, acesta a fost suspendat din funcție.
Suspendarea producea efecte deosebit de severe:
- militarul nu își putea exercita atribuțiile;
- nu primea salariu;
- nu beneficia de niciun alt drept salarial sau indemnizație;
- își păstra formal raportul de serviciu, însă fără posibilitatea de a presta activitate;
- în plus, statutul militar îi interzicea exercitarea unei alte profesii remunerate.
Ofițerul a formulat un recurs extraordinar la Președintele Republicii Italiene, iar Consiliul de Stat italian a adresat CJUE trei întrebări preliminare privind interpretarea dreptului Uniunii.
Cele trei probleme juridice:
Instanța italiană a solicitat Curții să răspundă la trei întrebări esențiale.
1. Există discriminare directă între militari și personalul civil?
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede vaccinarea obligatorie pentru membrii personalului militar drept condiție pentru a‑și putea exercita activitatea profesională, în condițiile în care membrii personalului civil, care își exercită funcțiile în același mediu și într‑un context sanitar similar, nu sunt supuși unei asemenea obligații.
Reclamantul a susținut că desfășura activitățile în același mediu și într-un context sanitar similar cu cel al personalului civil, care nu era suspus unei asemenea obligații.
În opinia sa, aceasta reprezenta o discriminare directă contrară Directivei 2000/78.
2. Există discriminare indirectă întemeiată pe convingeri?
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune, pentru motivul unei discriminări indirecte pe motive de convingeri, unei reglementări naționale care prevede o vaccinare obligatorie drept condiție pentru a‑și putea exercita activitatea profesională unui membru al personalului militar care, spre deosebire în special de ceilalți membri ai personalului militar care își exercită funcțiile în același mediu, contestă o astfel de vaccinare.
Ofițerul a susținut că refuzul vaccinării se întemeia pe propriile convingeri.
El a invocat:
- literatura științifică referitoare la eficacitatea limitată a vaccinurilor;
- existența unor posibile reacții adverse;
- faptul că efectuarea repetată a testelor PCR oferea un nivel de protecție comparabil.
Prin urmare, considera că obligația vaccinării îl discriminează indirect față de colegii nevaccinați.
3. Suspendarea fără salariu încalcă drepturile fundamentale?
Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 1 și 24 din cartă se opun unei reglementări naționale care prevede suspendarea contractului de muncă al unui lucrător care refuză să se supună vaccinării obligatorii impuse ca o condiție pentru a‑și putea exercita activitatea profesională și care îl împiedică, așadar, să își întrețină familia, în special copiii minori care o compun.
Argumentul era unul social și familial.
Suspendarea îl lăsa fără niciun venit, împiedicându-l să întrețină propria persoană, soția și cele două fiice minore.
El a susținut că măsura aduce atingere demnității umane și interesului superior al copilului.
Raționamentul Curții
Hotărârea este remarcabilă deoarece Curtea nu intră într-o analiză medicală privind vaccinurile. Ea nu stabilește dacă vaccinarea a fost sau nu oportună.
Nu verifică eficacitatea vaccinurilor. Nu apreciază proporționalitatea politicii sanitare italiene.
Analiza se limitează strict la domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Acesta este aspectul esențial al hotărârii.
Prima concluzie: Directiva 2000/78 nu protejează împotriva oricărei diferențe de tratament
Directiva 2000/78 combate discriminarea numai pe motive expres enumerate:
- religie;
- convingeri;
- handicap;
- vârstă;
- orientare sexuală.
Lista este exhaustivă.
Curtea amintește propria jurisprudență potrivit căreia diferențele bazate pe:
- categorie profesională;
- funcție;
- loc de muncă,
nu intră în domeniul Directivei.
În speță, diferența nu era între persoane vaccinate și nevaccinate.
Diferența era între personalul militar și personalul civil.
Aceasta reprezintă o diferență bazată exclusiv pe apartenența la o categorie profesională.
Or, categoria profesională nu constituie motiv protejat de Directiva 2000/78.
O diferență de tratament care se întemeiază pe apartenența unor lucrători la o anumită categorie profesională, nu intră sub incidența cadrului general stabilit de directiva 2000/78. (în special a art. 2 alineatul (2) litera (a) ).
Prin urmare, analiza discriminării directe se oprește aici.
A doua concluzie: opoziția față de vaccin nu reprezintă, în sine, o „convingere” protejată de dreptul Uniunii
Aceasta este probabil partea cea mai importantă și cu cea mai mare valoare de precedent.
Curtea face o distincție clară între convingeri religioase, filozofice sau spirituale, pe de o parte, și opiniile personale, pe de altă parte.
Potrivit jurisprudenței europene, Directiva protejează doar primele categorii.
Nu protejează simplele opinii.
În speță, reclamantul și-a fundamentat refuzul pe:
- diferite documente științifice;
- invocarea caracterului limitat al cunoștințelor referitoare la eficacitatea vaccinării;
- evaluări privind eficacitatea vaccinurilor;
- argumente privind raportul risc-beneficiu;
- critica politicii sanitare italiene.
Din punct de vedere al legislației Europene, aceste argumente nu exprimă un sistem coerent de convingeri filozofice sau religioase. Ele reprezintă opinii privind sănătatea publică.
Or, opiniile nu sunt incluse în noțiunea juridică de „convingeri” utilizată de Directiva 2000/78.
Această precizare este una dintre cele mai importante contribuții ale hotărârii.
Curtea delimitează clar libertatea de opinie de protecția specifică împotriva discriminării pe motive de convingeri.
A treia concluzie referitoare la presupusa încălcarea a Cartei printr-o reglementare națională: Curtea a constat, conform art. 51 alin. (1) din Cartă, că aceasta se adresează statelor membre numai în măsura în care statele membre pun în aplicare Dreptul Uniunii:
... drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații ...
Curtea evită dezbaterea privind eficacitatea vaccinurilor
Curtea nu le analizează documente științifice. Nu stabilește dacă masurile anti-covid sunt eficiente ori dacă sunt corecte sau nu.
Nu intră într-o controversă medicală. Nu face o evaluare asupra măsurilor sanitare întreprinse de statul Italian.
Motivul este simplu.
Chiar dacă respectivele opinii ar fi susținute de experți, ele rămân opinii privind politica de sănătate publică, iar Directiva 2000/78 nu protejează opiniile în sine. Acestea nu sunt reglementate prin dreptul Uniunii Europene.
Astfel, problema eficacității vaccinării devine juridic irelevantă pentru soluționarea litigiului.
Carta drepturilor fundamentale nu era aplicabilă
Ultima întrebare privea articolele 1 și 24 din Cartă. Curtea amintește însă un principiu fundamental.
Carta nu se aplică oricărei măsuri adoptate de statele membre. Ea este incidentă numai atunci când statele aplică dreptul Uniunii.
În această cauză:
- obligația vaccinării provenea din dreptul italian;
- suspendarea provenea din dreptul italian;
- sancțiunea provenea din dreptul italian.
Cum Directiva 2000/78 nu era aplicabilă situației, nu exista nicio punere în aplicare a dreptului Uniunii.
Prin urmare, Carta nu putea fi invocată.
Totuși, Curtea nu afirmă că suspendarea fără salariu este compatibilă cu Carta.
Ea afirmă doar că nu are competența să verifice acest lucru în cadrul dreptului Uniunii, deoarece situația nu intră în domeniul său de aplicare.
Controlul eventual al proporționalității unei asemenea măsuri revine instanțelor naționale și, eventual, Curții Constituționale italiene.
Ce NU spune hotărârea?
În spațiul public există riscul unor interpretări excesive.
Hotărârea nu stabilește că:
- vaccinarea obligatorie este întotdeauna legală;
- statele pot impune orice vaccin fără limite;
- suspendarea fără salariu este întotdeauna conformă drepturilor fundamentale;
- opoziția față de vaccin este lipsită de protecție juridică în toate situațiile.
Curtea spune doar că, în contextul Directivei 2000/78, argumentele reclamantului nu intră în domeniul de aplicare al dreptului european privind combaterea discriminării.
Impactul hotărârii
Decizia are o importanță care depășește pandemia COVID-19.
Ea stabilește câteva principii generale:
- diferențele de tratament între categorii profesionale nu intră automat sub incidența Directivei 2000/78;
- opoziția față de o politică publică, chiar fundamentată pe argumente științifice, nu constituie automat o „convingere” protejată de dreptul european al nediscriminării;
- Carta drepturilor fundamentale nu poate fi invocată în absența unei legături suficiente cu dreptul Uniunii;
- instanțele europene nu transformă litigiile privind sănătatea publică în procese privind validitatea opțiunilor medicale ale statelor.
În concluzie, prin Hotărârea CJUE în cauza C-522/24 Curtea nu validează în abstract vaccinarea obligatorie și nici nu consacră un drept al statelor de a impune astfel de măsuri fără limite. Ea stabilește, în schimb, că Directiva 2000/78 privind egalitatea de tratament nu poate fi utilizată pentru a contesta diferențe de regim între personalul militar și cel civil și nici pentru a califica drept „convingeri” opiniile personale privind oportunitatea sau eficacitatea vaccinării.
În egală măsură, hotărârea reafirmă un principiu constituțional al ordinii juridice a Uniunii: Carta drepturilor fundamentale devine aplicabilă numai atunci când statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, nu și în cazul unor măsuri exclusiv de drept intern.
Prin urmare, decizia nu închide dezbaterea privind limitele vaccinării obligatorii sau proporționalitatea sancțiunilor aplicate, ci trasează cu precizie frontiera dintre competența instanțelor europene și cea a instanțelor constituționale și naționale. Din această perspectivă, hotărârea este mai puțin o decizie despre vaccinare și mai mult o decizie despre limitele dreptului european al nediscriminării și ale protecției conferite de Carta drepturilor fundamentale.
Pentru mai multe detalii, a se vedea Hotarare CJUE in cauza C-522/24.