Mama unui copil minor cetățean al Uniunii poate beneficia de un drept de ședere derivat în statul membru în care locuiește împreună cu fiul său și al cărui cetățean este acesta, chiar dacă ea dispune deja de un drept de ședere într-un alt stat membru.
Într-o hotărâre de referință pronunțată recent (Cauza C-147/24 - Safi), Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a clarificat condițiile în care unui resortisant al unei țări terțe i se poate refuza dreptul de ședere derivat în statul membru al cărui cetățean este copilul său minor. Decizia reiterează forța pe care o dețin drepturile fundamentale – în special dreptul la viața de familie și protecția copilului – în interpretarea dreptului unional privind libera circulație și dreptul de ședere.
O mamă marocană locuiește în Țările de Jos împreună cu soțul său, de cetățenie neerlandeză și marocană, și cu fiul lor minor, de cetățenie neerlandeză. Mama dorește să obțină un drept de ședere derivat în Țările de Jos pentru a putea continua să trăiască alături de copilul său, cetățean al Uniunii.
Cererea sa este respinsă pentru motivul că aceasta ar dispune deja de un drept de ședere în Spania și că copilul său minor ar putea să o însoțească în acest stat membru.
Curtea subliniază totuși importanța respectării vieții de familie pe care acest copil o duce în prezent cu ambii părinți, de care depinde, în Țările de Jos. Există, într-adevăr, un risc concret ca copilul să fie separat de tatăl său în cazul în care acesta nu obține dreptul de ședere în Spania. În acest caz, mamei ar trebui să i se acorde un drept de ședere derivat în Țările de Jos. În plus, un astfel de drept ar trebui să i se acorde și în cazul în care s-ar constata că o deplasare în Spania este contrară interesului superior al copilului.
V, de cetățenie marocană, a locuit și a lucrat legal în Spania între anii 1999 și 2014. De la căsătoria sa în anul 2014, ea locuiește în Țările de Jos împreună cu soțul său, care s-a născut în acest stat și care are cetățenia neerlandeză și pe cea marocană. Căsătoria lor a fost transcrisă în registrele de stare civilă ale comunei neerlandeze în care au reședința. Cu toate acestea, V nu deține un permis de ședere pe teritoriul neerlandez.
În anul 2015 s-a născut fiul lor, care are cetățenia neerlandeză și de care soții se ocupă împreună. Soțul lui V nu obține niciun venit profesional din cauza stării sale de sănătate și este, în acest temei, scutit parțial de obligația de a munci. În schimb, acesta beneficiază de prestații de asistență socială.
În anul 2020, V a depus o cerere de obținere a unui drept de ședere derivat în Țările de Jos. În anul 2021, autoritățile neerlandeze i-au respins cererea, considerând că aceasta dispunea de un drept de ședere în Spania. În plus, autoritățile respective au obligat-o să se deplaseze imediat în acest stat și, prin urmare, să părăsească teritoriul neerlandez.
Tribunalul din HAGA:
V a sesizat atunci Tribunalul din Haga (Țările de Jos), care a constatat că există o relație de dependență între V și copilul său minor, cetățean al Uniunii.
Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu este exclus ca unui părinte resortisant al unei țări terțe să trebuiască să i se acorde un drept de ședere derivat în statul membru a cărui cetățenie o deține copilul său minor și în care copilul său își are reședința, fără ca acesta să fi făcut uz de drepturile sale cetățenești, în timp ce acest părinte resortisant al unei țări terțe are un drept de ședere într‑un alt stat membru?
Dacă nu este exclus ca unui părinte resortisant al unei țări terțe să trebuiască să i se acorde un drept de ședere derivat în statul membru a cărui cetățenie o deține copilul său minor și în care acest copil își are reședința fără să fi făcut uz de drepturile sale cetățenești, în timp ce acest părinte resortisant al unei țări terțe [dispune de] un drept de ședere într‑un alt stat membru:
2) Având în vedere articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva 2008/115 și articolul 6 alineatul (2) din [această directivă] […], în cazul în care există o relație de dependență, precum cea care justifică acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul [acestui] articol[…] 20 TFUE, rezultă din articolul 20 TFUE [obligația] autorității decizionale de a stabili dacă exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere este în interesul superior al copilului și dacă poate fi continuată exercitarea dreptului la viața de familie, înainte de a solicita părintelui resortisant al unei țări terțe să se deplaseze imediat în statul membru în care acesta [dispune de] un permis de ședere sau de o altă autorizație care conferă drept de ședere, iar acești factori trebuie luați în considerare atunci când se evaluează cererea de eliberare a unui drept de ședere derivat?”
Raționamentul CJUE: Unitatea Familială în Prim-Plan
Curtea a constatat că , în ipoteza în care V ar dispune încă de un drept de ședere în Spania, această împrejurare nu ar putea, în sine, să excludă posibilitatea ca V să beneficieze de un drept de ședere derivat în Țările de Jos.
Magistrații europeni au subliniat că respingerea dreptului de șederi mamei ar obliga în mod direct copilul minor – cetățean european – să o însoțească în Spania. Acest fapt ar duce la părăsirea statului membru de reședință al cărui resortisant este minorul, aducând o atingere gravă drepturilor sale fundamentale.
Curtea a subliniat și importanța respectării vieții de familie pe care acest copil o duce în prezent cu ambii părinți, de care depinde, în Țările de Jos. Aspectul central luat în considerare aici a fost riscul concret al separării copilului de tatăl său. Având în vedere că tatăl depinde de asistența socială din Olanda și nu are garanția obținerii unui permis de ședere pe termen lung în Spania, o mutare a mamei și a copilului ar destrăma viața de familie de care minorul se bucură în prezent.
În aceste condiții și sub rezerva unei verificări de către instanța neerlandeză, Curtea a constat că lui V ar trebui să i se acorde un drept de ședere derivat în Țările de Jos, întrucât refuzul de a-i acorda un astfel de drept ar aduce atingere unității familiale și l-ar priva pe acest copil de posibilitatea de care a beneficiat, de la nașterea sa, de a întreține cu regularitate relații personale și contacte regulate cu ambii părinți.
Prevalența Interesului Superior al Copilului
Dincolo de argumentele privind viața de familie, Curtea a impus instanțelor naționale obligația de a verifica riguros impactul unei potențiale mutări asupra dezvoltării minorului. În speța de față, au fost prezentate argumente puternice:
Copilul a început să vorbească tardiv (la cinci ani) și se confruntă cu dificultăți de exprimare, motiv pentru care este înscris într-o formă de învățământ specializat în Țările de Jos, adaptat nevoilor sale. Mai mult, minorul vorbește limba neerlandeză, nu limba spaniolă. Astfel, o dezrădăcinare a acestuia și forțarea lui de a se integra într-un sistem educațional și social spaniol s-ar dovedi a fi profund contrară interesului său superior. Dacă instanța națională confirmă aceste aspecte, mamei trebuie să i se acorde, chiar și doar pe acest fundament, dreptul de ședere derivat.
Dispozitivul Hotărârii (Marea Cameră)
Având în vedere aceste argumente, Curtea (Marea Cameră) stabilit că articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că:
– se opune adoptării de către autoritatea competentă a statului membru gazdă a unei decizii prin care se refuză acordarea unui drept de ședere derivat pe teritoriul său unui resortisant al unei țări terțe, părinte al unui copil minor, cetățean al Uniunii care nu a locuit niciodată în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, pentru motivul că acest resortisant al unei țări terțe dispune de un drept de ședere în alt stat membru, atunci când această autoritate nu a verificat în prealabil dacă viața de familie pe care o duce acest copil cu ambii părinți, de care depinde, ar putea continua în acest alt stat membru și dacă deplasarea acestuia către același stat membru ar fi contrară interesului său superior;
– impune recunoașterea unui drept de ședere derivat respectivului resortisant al unei țări terțe pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este copilul menționat și în care acesta locuiește împreună cu ambii părinți atunci când viața de familie pe care o duce acest copil cu ambii părinți, de care depinde, nu ar putea continua în celălalt stat membru menționat și/sau deplasarea acestuia către același stat membru ar fi contrară interesului său superior.
Pentru mai multe detalii a se vedea Hotărârea CJUE și comunicatul de presă al CJUE.
MENȚIUNE: Trimiterea preliminară permite instanțelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curții întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluționează litigiul național. Este de competența instanței naționale să soluționeze cauza conform deciziei Curții. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară.