De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 365/07.05.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 117/10.03.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 07.05.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 117/10.03.2020 ?
Art. 274 din Codul de procedură penală:(1) În caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
(2) Când sunt mai mulți suspecți sau, după caz, inculpați, procurorul sau, după caz, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține seama, pentru fiecare dintre suspecți sau, după caz, inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
(3) Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate ?
S-a susținut că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) cu privire la statul de drept și la calitatea legii și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și dispozițiilor art. 6 și 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și la principiul legalității incriminării și a pedepsei.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că prevederile legale criticate nu fac nicio referire la modalitățile prin care organele de urmărire penală stabilesc cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat, ce trebuie plătite de inculpat, respectiv la modalitățile și criteriile de stabilire a sumelor în cauză și la maniera lor de repartizare. S-a arătat că orice cheltuială reținută în seama unei părți dintr-un proces trebuie constatată ca fiind reală, necesară și rezonabilă, precum și faptul că aceasta trebuie să poată fi recalculată de către instanța de judecată. În acest context s-a susținut că, spre deosebire de onorariile avocaților și de sumele plătite experților, care pot fi limitate de către instanțele de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat nu pot face obiectul unei astfel de cenzurări. S-a mai arătat că textul criticat nu prevede o cale de atac împotriva dispoziției referitoare la cuantumul acestor sume. Pentru aceste motive s-a susținut că prevederile art. 274 din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate și, totodată, că acestea încalcă principiul legalității. S-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 26.04.1979 și 04.05.2000 pronunțate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit și Rotaru împotriva României.
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, CCR pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 639/17.10.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110/05.02.2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Prin decizia mai sus menționată, paragrafele 15-19, CCR a reținut că dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei. În toate situațiile anterior enumerate, prin finalizarea acțiunii penale se stabilește că fapta constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, culpa sa infracțională fiind temeiul obligării la restituirea către stat a cheltuielilor judiciare efectuate de acesta. Conform art. 274 alin. (2) din Codul de procedură penală, când sunt mai mulți suspecți sau, după caz, inculpați, procurorul sau, după caz, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare, iar, în situația în care partea responsabilă civilmente este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, potrivit alin. (3) al aceluiași art. 274, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În acest context, CCR a reținut că expresia „cheltuieli judiciare avansate de stat” din cuprinsul textului criticat semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfășurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiției, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfășurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 și 273 din Codul de procedură penală.
În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în fața organelor judiciare. Referitor la acestea din urmă, art. 273 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală reglementează modul de stabilire a respectivelor sume, martorul, expertul și interpretul care sunt salariați având dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță. Pentru cazul în care persoanele anterior enumerate nu sunt salariate, aceleași dispoziții legale prevăd că martorul, care are venit din muncă, este îndreptățit să primească o compensare, iar expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale.
CCR a reținut că, în ipoteza juridică prevăzută prin textul criticat, din sumele mai sus arătate urmează a fi scăzute, conform art. 274 alin. (2) din Codul de procedură penală, cheltuielile privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
Având în vedere aceste considerente, CCR a constatat că dispozițiile procesual penale prevăzute la art. 272-274 din Codul de procedură penală stabilesc cu claritate care sunt părțile obligate la plata cheltuielilor judiciare, precum și un algoritm pentru determinarea cheltuielilor judiciare pe care acestea urmează să le suporte, în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei. Pentru aceste motive, CCR a reținut că sintagma „cheltuieli judiciare avansate de stat” din cuprinsul art. 274 din Codul de procedură penală este clară, precisă și previzibilă, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor constituționale ale art. 21, Curtea a reținut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții ce nu sunt vizate de dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală, întrucât acestea reglementează modalitatea de stabilire și de plată a cheltuielilor judiciare în situația renunțării la urmărirea penală, a condamnării, a amânării aplicării pedepsei sau în cea a renunțării la aplicarea pedepsei.
Distinct de cele reținute prin decizia mai sus analizată, CCR a constatat că stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de către stat ce urmează să fie suportate de către inculpat este de competența organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care soluționează cauza în care au fost făcute respectivele cheltuieli. Organele judiciare au obligația să se pronunțe din oficiu asupra cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) și art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât prin ordonanța de clasare, cât și prin ordonanța de renunțare la urmărire penală și prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunțe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 și 422 din Codul de procedură penală, instanța de judecată, atât în primă instanță, cât și în apel, se pronunță prin hotărârea prin care soluționează latura penală a cauzei și asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 din Codul de procedură penală, iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din același cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.
Așa fiind, instanța de judecată nu este ținută de cuantumul cheltuielilor judiciare și de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispozițiilor art. 272-276 din Codul de procedură penală și, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor și la modul în care ele se impun a fi suportate de către părțile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunță doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunțării soluției.
Mai mult, împotriva hotărârii pronunțate potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 din Codul de procedură penală, inclusiv inculpatul nemulțumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 din Codul de procedură penală putând fi recalculate de către instanța de control judiciar.
Având în vedere aceste considerente, nu poate fi reținută critica formulată de autoarea excepției, potrivit căreia prevederile art. 274 din Codul de procedură penală, prin neprevederea unor criterii obiective de calculare a cuantumului cheltuielilor judiciare, obligă instanța de fond să mențină aceste cheltuieli astfel cum ele au fost stabilite prin rechizitoriu.
De asemenea, prin felul în care sunt reglementate, dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală, interpretate sistematic în contextul prevederilor art. 272-276 din Codul de procedură penală referitoare la cheltuielile judiciare, asigură toate garanțiile specifice statului de drept și îndeplinesc cerințele de calitate a legii, fiind în acord cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispozițiilor art. 7 din Convenție, CCR a reținut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât sunt norme procesual penale, iar garanțiile principiului legalității incriminării și a pedepsei sunt asigurate prin norme de drept penal substanțial.
