10 Decembrie, 2016

Unde se face executarea debitorului?

Potrivit art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Sesizată, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile nu sunt legale.

Într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare, societatea interesată a apreciat drept neconstituţionale dispoziţiile citate, apreciind că astfel se stabileşte un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă.

Art. 713 din Codul de procedură civilă stabileşte competenţa de judecată a contestaţiilor la executare în favoarea instanţei de executare, instanţă care este definită în art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea.

Creditorul poate înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi prin alegerea unui executor judecătoresc de pe raza curţii de apel pentru a solicita executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui titlu, decizând astfel instanţa competentă să judece eventualele contestaţii la executare formulate de către debitor sau de terţul care este afectat de executare.

Egalitatea în drepturi este încălcată prin lăsarea la latitudinea creditorului a dreptului de a-şi alege instanţa prin alegerea executorului judecătoresc din circumscripţia unei anumite judecătorii.

De asemenea, prin dispoziţiile legale criticate se stabileşte un privilegiu în favoarea creditorului în raport nu numai cu debitorul, ci şi cu un terţ ale cărui drepturi sunt încălcate. Prin stabilirea de către creditor a instanţei competente să judece contestaţia la executare se încalcă şi dreptul la un proces echitabil. Mai arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o excepţie de la regula generală prevăzută de art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă, care stabilesc competenţa de judecată în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă determină judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea ca instanţă de executare, iar dispoziţiile art. 713 alin. 1 din Codul de procedură civilă stabilesc competenţa de judecată a contestaţiilor la executare în favoarea instanţei de executare, instanţă care este definită în art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea.

Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 din Codul de procedură civilă. Astfel cum a reţinut Curtea în deciziile menţionate, dispoziţia legală criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. 2 şi art. 129, potrivit cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

Este adevărat că legea este cea care stabileşte instanţa competentă, însă din cauza generalităţii sale – circumscripţia curţii de apel -, textul art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cel care stabileşte instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc.

Astfel, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial nr. 827/2005, în circumscripţia curţilor de apel funcţionează tribunale, iar în circumscripţiile acestora din urmă sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.

În România funcţionează 15 curţi de apel, iar numărul judecătoriilor care funcţionează în circumscripţia acestora variază în funcţie de judeţele care sunt arondate fiecărei curţi de apel (spre exemplu, de la şapte judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Braşov până la 21 de judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti).

În această situaţie, Curtea reţine că, prin conferirea unui asemenea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. 2 din Constituţie, potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanţei competente. Or, legiuitorul nu are competenţa constituţională de a lăsa la aprecierea părţilor stabilirea instanţei competente să judece o cerere adresată justiţiei, oricare ar fi natura acestei cereri.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat.

Or, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta.

În lumina celor enunţate mai sus, Curtea a constatat că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituţie.

Aşa fiind, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. Rezultă că o asemenea soluţie normativă afectează garanţiile constituţionale şi, implicit, cele convenţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

De aceea revine legiuitorului sarcina ca pe viitor să reglementeze expres instanţa de executare competentă. Astfel, coroborând dispoziţiile art. 650 cu cele ale art. 651 din Codul de procedură civilă, dacă în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mai mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. Soluţia a fost dată prin Decizia nr. 348/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529/2014, în care puteţi găsi şi o altă critică de neconstituţionalitate invocată în acelaşi dosar, dar respinsă de CCR.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu