5 Decembrie, 2016

Timpul de muncă şi timpul de odihnă

Din modificările aduse Codului muncii prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003, atragem atenţia, în materialul de faţă, asupra prevederilor referitoare la timpul de muncă şi timpul de odihnă, cu menţionarea elementelor de noutate aduse de actul normativ de modificare, în vigoare de la 30 aprilie a.c.

Durata timpului de muncă

Codul muncii defineşte timpul de muncă drept orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani, durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Reglementarea privind durata maximă legală a timpului de muncă a fost modificată de Legea nr. 40/2011: astfel, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.

Pentru anumite activităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care să nu depăşească 6 luni.

Sub rezerva respectării reglementărilor privind protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a salariaţilor, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncă pot prevedea derogări de la durata perioadei de referinţă (mai mari de 4 luni dar care să nu depăşească 6 luni), dar pentru perioade de referinţă care în niciun caz să nu depăşească 12 luni.

La stabilirea perioadelor de referinţă nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncă.

În condiţiile în care pentru tinerii în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână, acestora nu le sunt aplicabile prevederile de mai sus referitoare la timpul de muncă suplimentar.

Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore.

În caz că, pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se convine ca durata zilnică a timpului de muncă să fie de 12 ore, aceasta va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum şi în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestuia, va fi prevăzut în regulamentul intern.

Programul de lucru inegal poate funcţiona numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă.

Programul de muncă şi modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoştinţă salariaţilor şi sunt afişate la sediul angajatorului.

Programe individualizate de muncă. Legea nr.40/2011 a modificat reglementarea în speţă, prevăzându-se, astfel, că angajatorul poate stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză.

Programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncă. Ca atare, durata zilnică a timpului de muncă este împărţită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se află simultan la locul de muncă şi o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul îşi alege orele de sosire şi de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.

Programul individualizat de muncă poate funcţiona numai cu respectarea condiţiilor cu caracter general, în sensul că, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, iar durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare (cu excepţiile prezentate anterior).

Angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitat.

Munca suplimentară

Este considerată muncă suplimentară munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor referitoare la durata maximă a timpului de muncă şi cu excepţiile pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii unde se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore (respectându-se condiţia ca un timp de muncă de 12 ore să fie urmat de  o perioadă de repaus de 24 de ore).

Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 111 sau 112, după caz, este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

Compensarea muncii suplimentare. În urma modificării prevederilor în materie prin Legea nr.40/2011, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.

În aceste condiţii, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.

În perioadele de reducere a activităţii, angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni.

În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Sporul pentru munca suplimentară, acordat în aceste condiţii, se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Tinerii în vârstă de până la 18 ani nu pot presta muncă suplimentară.

Munca de noapte

Munca prestată între orele 22,00-6,00 este considerată muncă de noapte şi poate presupune fie că salariatul efectuează muncă de noapte cel puţin 3 ore din timpul său zilnic de lucru, fie că acesta efectuează muncă de noapte în proporţie de cel puţin 30% din timpul său lunar de lucru.

Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăşi o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.

Depăşirea timpului de 8 ore ca durată a timpului de muncă de noapte. Legea nr.40/2011 a introdus modificări în sensul că durata normală a timpului de lucru pentru salariaţii de noapte a căror activitate se desfăşoară în condiţii speciale sau deosebite de muncă nu va depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore decât în cazul în care majorarea acestei durate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil şi numai în situaţia în care o astfel de prevedere nu contravine unor prevederi exprese stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Într-o asemenea situaţie, potrivit unei prevederi introsă prin Legea nr.40/2011,  angajatorul este obligat să acorde perioade de repaus compensatorii echivalente sau compensare în bani a orelor de noapte lucrate peste durata de 8 ore.

În ce îl priveşte pe angajatorul care, în mod frecvent, utilizează munca de noapte, acesta este obligat să informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncă.

Beneficii pentru salariaţii de noapte. În baza modificărilor aduase de Legea nr.40/2011, salariaţii de noapte beneficiază:

- fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;

- fie de un spor pentru munca prestată în timpul nopţii de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puţin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

Examenul medical pentru salariaţii de noapte. Salariaţii care urmează să desfăşoare muncă de noapte (fie că salariatul efectuează muncă de noapte cel puţin 3 ore din timpul său zilnic de lucru, fie că acesta efectuează muncă de noapte în proporţie de cel puţin 30% din timpul său lunar de lucru) sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi după aceea, periodic.

Condiţiile de efectuare a examenului medical şi periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului sănătăţii şi familiei.

Salariaţii care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta vor fi trecuţi la o muncă de zi pentru care sunt apţi.

Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte, iar femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu