10 Decembrie, 2016

Studiu de caz: Nevalabilitatea unui testament redactat şi atestat de avocat

Reclamanta A a formulat, în contradictoriu cu  pârâta B, acţiune în constatarea calităţii de legatar cu titlu particular de pe urma defunctului C, în temeiul  testamentului atestat sub nr. xzy din data de 01.02.2012 de către Cabinet Avocat D; de asemenea, reclamanta  a mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În probaţiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?

Pârâta B a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate nulitatea înscrisului ,,Testament” din data de 01.02.2012, redactat şi atestat de către Cabinet Avocat D.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. xyz/ 05.11.2013, instanţa de judecată a respins cererea principală, a admis cererea reconvenţională, a constatat nulitatea absolută a testamentului din data de 01.02.2012, redactat şi atestat de către Cabinet Avocat D, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a   cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit înscrisului intitulat ,,Testament”, redactat şi atestat sub nr. la data de 01.02.2012 de către Cabinet Avocat D., defunctul C a instituit pe reclamanta legatară cu titlu particular asupra terenului în suprafaţă de 800 m.p situat în Bucureşti, str. Speranţei, nr. 3, sector 3.

Testamentul în cauză nu este făcut prin act autentic, nefiind întocmit de către un notar public conform prevederilor art. 1043 alin. 1 din noul Cod civil şi ale Legii nr. 36/1995 şi nici nu îndeplineşte condiţiile cerute testamentului olograf.

Conform art. 1041 din noul Cod civil, testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului. Testamentul în cauză este doar semnat de către testator, fiind datat de către avocat şi dactilografiat, nefiind respectată cerinţa scrierii în întregime de mâna testatorului.

Împrejurarea că testamentul respectiv a fost atestat de un avocat potrivit Legii nr. 51/1995 nu validează acest act juridic întocmit cu nerespectarea condiţiilor de formă menţionate anterior, art. 1040 şi art. 1043, art. 1047, art. 1049  din noul Cod civil menţionând în mod expres şi limitativ formele în care testamentul poate fi întocmit.

Sub acest aspect, reglementând forma acestui act juridic, art. 1040, respectiv  art. 1043, art.1047 si art. 1049 din noul Cod civil are caracter de normă specială în raport de Legea nr. 51/1995 care prevede în mod general posibilitatea avocatului de a atesta acte juridice, fără ca această facultate să înlăture condiţiile de formă prevăzute în materia anumitor acte juridice sub sancţiunea nulităţii absolute.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile Codului civil care sancţionează cu nulitatea absolută nerespectarea condiţiilor privind forma testamentului, înscrisul în discutie intitulat ,,Testament” este lovit de nulitate absolută.

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către reclamanta-pârâtă A şi, în caz afirmativ, care au fost motivele invocate de către aceasta?

Da, sentinţa civilă nr. xyz/ 05.11.2013  a fost atacată de către reclamanta-pârâtă A atât cu apel (care a fost respins ca nefondat), cât şi cu recurs.

În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut de catre reclamanta-pârâtă A nelegalitatea hotărârii atacate sub urmatoarele aspecte:

Instanţa a analizat testamentul doar din prisma condiţiilor cerute de către testamentul olograf. Instanţa nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 3 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 92 din Statutul Avocatului, prin care avocatul atestă un act şi în baza cărora a fost încheiat testamentul.

Testamentul este un act juridic şi ca atare, poate fi atestat de către avocat, după ce acesta a verificat îndeplinirea condiţiilor necesare, pentru darea de data certă; aspectele arătate sunt esenţiale, dar acestea nu au fost cercetate de către instanţa de fond şi apel.

După citarea art. 92 din Statutul Avocatului s-a susţinut de către recurentă (reclamanta-pârâtă A) că testamentul, care poartă dată certă din data de 01.02.2012, redactat şi atestat de către Cabinet Avocat D, întruneşte condiţiile mai sus arătate, el putând fi autentificat de către notar sau, că în cazul de faţă, instanţa de judecată să se pronunţe în acest sens printr-o decizie.

Toate aceste dispoziţii sunt reglementate printr-o lege specială (Legea nr. 51/1995) şi consideră recurenta că are întâietate ca aplicare faţă de dispoziţiile dreptului comun, în contradicţie cu cele susţinute de instanţa de apel.  Mai mult, în cadrul testamentului se face referire şi la dispoziţiile art. 3 alin. l teza a III-a din Legea nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată, fiind atestat conţinutul prezentului act, redactat de către avocat.

În final, s-a arătat de către  reclamanta-pârâtă A că jurisprudenţa a demonstrat că actele atestate de către avocat, care poartă dată certă şi care pot fi autentificate de către notar, produc efecte juridice.

Ce a decis instanţa de recurs în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Instanţa de recurs, examinând recursul astfel cum a fost formulat, a  respins recursul declarat de reclamanta-pârâtă A ca nefondat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Sunt total false susţinerile recurentei că instanţele au analizat testamentul doar din perspectiva cerinţelor testamentului olograf şi că nu ar fi analizat cauza prin referire la dispoziţiile legale care reglementează activitatea de avocat, în realitate lecturarea sentinţei şi deciziei relevând cu evidenţă că celelalte instanţe (de fond şi de apel) s-au referit şi la celelalte forme de testament reglementate de lege şi au motivat în mod expres cu referire la Legea nr. 51/1995. Sunt aşadar total contrafactuale aceste afirmaţii ale recurentei şi vor fi înlăturate.

În ce priveşte susţinerile recurentei că testamentul ar fi valabil pentru că este atestat de avocat, instanţa de recurs constată că aceasta teorie este contrazisă  flagrant de toate dispoziţiile legale în materie, aplicate constant în practica dreptului.

Astfel, testamentul este un act solemn, pentru  care forma specială este prevăzută de lege ad validitatem. Este fără putinţă de interpretare că singurele forme de testament admisibile legal sunt cele prevăzute de art. art. 1040, respectiv art. 1043, art. 1047 şi art. 1049 din noul Cod civil, anume forma olografa, astfel cum aceasta este definita in art. 1041 din noul Cod civil, făcut prin act autentic, conform art. art. 1043 alin. 1 din noul Cod civil, sau testament privilegiat sau cel pentru sume şi valori depozitate , forme la rândul lor definite în art. 1047 şi art. 1049 din noul Cod civil.

Recurenta face referire la drepturile conferite avocatului prin legislaţia care îi organizează activitatea acestei profesii, dispoziţii legale care vizează atestarea, darea de dată certă etc., pentru a susţine că ulterior acestei atestări a testamentului de către avocat testamentul poate fi prezentat notarului pentru autentificare sau poate fi „autentificat” chiar de către instanţa de judecată.

Instanţa de recurs respinge aceste argumente, constatând că sunt fundamental contrare instituţiilor juridice incidente în cauză.

Astfel, testamentul reprezintă actul juridic de ultimă voinţă al testatorului, ceea ce presupune în mod inevitabil, esenţial, că acesta să fie în viaţă la momentul autentificării (ca, de altfel, orice act juridic al unei persoane, căci odata cu moartea se pierde şi capacitatea de folosinţă, deci nu mai pot fi încheiate acte juridice). Pentru acest prim motiv care ţine de logica elementară a lucrurilor este exclusă ideea unei autentificări făcută ulterior decesului, cum apreciază recurenta că ar fi admisibil. 

Dincolo de aceasta (în măsura în care acest argument nu ar fi dirimant), instanţa de recurs constată că recurenta ignoră dispoziţiile legale referitoare la modul de încheiere a oricărui act juridic.

Un act juridic, în general, este acea manifestare de voinţă producătoare de efecte juridice, ceea ce semnifică faptul că, în măsura în care actul juridic este solemn, forma autentică trebuie îndeplinită la momentul manifestării de voinţă, la momentul exprimării consimţământului. În cazul actelor juridice solemne, nu este posibilă exprimarea consimţământului la un anumit moment, iar îndeplinirea formei autentice să aibă loc la un alt moment, ulterior, pentru că în acest caz  manifestarea de voinţă a fost nulă, neproducătoare de efecte juridice, de vreme ce nu fusese efectuată în formele prescrise ad validitatem, astfel că nu există actul juridic care să fie autentificat de notarul ulterior.

Oricum, ţine de esenţa procedurii de autentificare reglementată de Legea nr. 36/1995, luarea consimţământului personal de către notar cu prilejul autentificării, nefiind posibilă autentificarea pe baza unui consimţământ luat anterior de avocat. Astfel, se arată în art. 58, 60 şi 65 din Legea nr. 36/ 1995 că „pentru autentificarea unui act, notarul public verifică şi stabileşte, în prealabil, identitatea părţilor. Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică”, iar „Pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.” „Încheierea care constată autentificarea unui înscris va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, pe lângă datele prevăzute la art. 49, şi următoarele menţiuni: a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor; b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze (…) „.

Dispoziţiile legale invocate de recurenta prevăzute de Statulul Avocaţilor, act normativ cu forţă juridică inferioară Codului civil sau Legii nr. 36/1995 rămân irelevante.

Recurenta susţine că aceste dispoziţii sunt lege specială aplicabilă cu prioritate faţă de dreptul comun, însă instanţa de recurs constată că aceste dispoziţii nu au acest caracter, ci reglementează doar atribuţiile avocatului, care nu sunt nicidecum acelea de autentificare, atribuţiile de autentificare revenind exclusiv notarului public. Nu poate fi considerat Statutul Avocaţilor, act adoptat de Uniunea Naţională a Barourilor din România, un act normativ care să atribuie avocaţilor putere de autentificare a actelor juridice, iar art. 3 din Legea nr. 51/ 1995 nu acordă nici el avocaţilor dreptul de autentificare de acte. Singura persoană în sistemul de drept actual care poate efectua autentificări de acte juridice este notarul, conform art. 12 din Legea nr. 36/1995 (sau misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României conform art. 18). 

În ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a autentifica testamentul – după decesul testatorului, de altfel – instanţa de recurs constată că o instanţă de judecată nu poate avea această atribuţie, pentru aceleaşi motive, anume că nu se poate vorbi de autentificarea unui testament după decesul testatorului, iar instanţa nu are atribute de autentificare de testamente.

Faţă de lipsa formei cerute ad validitatem sunt total irelevante aspectele invocate de recurentă referitor la jurisprudenţa (care niciodată nu s-a referit în sensul invocat de recurentă la testamente).

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu