11 Decembrie, 2016

Studiu de caz: Finalizarea procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv

Prin Decizia nr. 686/2014 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 68/27.01.2015), Curtea Constituţională a Romaniei (CCR) a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Bădeci şi Petra Bădeci în Dosarul nr. 33.881/3/2013 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a şi art. 21 alin. 5 şi 8 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării Deciziei nr. 686/2014  (adică de la data de 27 ianaurie 2015), aceasta este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Potrivit art. 147 alin.1 din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 lit. a  şi art. 21 alin. 5 şi 8  din Legea nr. 165/2013, CCR a constatat că aceasta este întemeiată, pentru urmatoarele motive, pe care le vom expune doar parţial în cuprinsul acestui articol:

CCR a observat că, în soluţionarea cauzelor privind refuzul entităţilor învestite de lege de a da curs notificării formulate de persoana îndreptăţită, instanţele de fond, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, constată că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989 şi obligă pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, CCR a observat că în practică există situaţii în care deciziile/dispoziţiile entităţilor învestite potrivit legii cu soluţionarea notificării prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri au fost emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.

Pe de altă parte, CCR a observat şi că, potrivit art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are atribuţia de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii.

Totodată, potrivit art. 21 alin. 8 din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale. Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. 5 din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.

În analiza celor de mai sus, CCR a reţinut că, prin Decizia nr. 972/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800/28.11.2012) şi Decizia nr. 460/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762/09.12.2013) a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, că “Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.
Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.”

Tocmai de aceea, CCR a apreciat că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti.

CCR a apreciat că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida.

A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

De altfel, CCR a reţinut că, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a decis constant că hotărârea judecătorească este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia. Aşa fiind, şi dreptul privind exercitarea căilor de atac este stabilit de legea în vigoare în momentul pronunţării ei.

Referitor la acest aspect, CCR a statuat, prin Decizia nr. 127/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275/18.04.2003), că “Prerogativa legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată este prevăzută de art. 126 alin. 2 din Constituţie.”

Prin nicio lege însă nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor ori principiilor Constituţiei.

Nicio autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de instanţă ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 333/2002 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95/17.02.2003), CCR a statuat că legiuitorul nu poate printr-un act normativ “să modifice sau să desfiinţeze o hotărâre judecătorească [...], fără ca prin aceasta să încalce principiul separaţiei puterilor în stat“.

De asemenea, prin Decizia nr. 972/2012, anterior menţionată, CCR a stabilit, cu valoare de principiu, că teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanţă de judecată, “poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare[...] este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. 4, art. 16 alin. 2, art. 61 alin. 1, art. 124 şi art. 126 alin. 1 din Constituţie“.

Prin urmare, CCR a constatat că darea în competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia a verificării existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. 4, art. 124, art. 126 alin. 1 şi ale art. 129.

În continuarea analizei sale, referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, CCR a reţinut că, prin Decizia nr. 404/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347/06.05.2008), a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. 3, potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.

Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice”. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii.

În ceea ce priveşte principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta “trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.

CCR a constatat că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi a cuantumului despăgubirilor şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei.

Având în vedere cele expuse, CCR a apreciat că dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a şi art. 21 alin. 5 şi 8 din Legea nr. 165/2013 contravin şi prevederilor art. 1 alin. 3 din Constituţie şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Un comentariu

  • Răspunde
    Costif
    februarie 6 2015

    Adica ce s-a luat si s-a acordat de judecatorii corupti e bun luat. Numai prin revizuiri de natura extraordinara s-ar putea teoretic recupera.
    Daca gasesc de pilda un act de stare civila care dovedeste ca revendicatorii nu erau in masura sa beneficieze de calitate procesuala, instanta de revizuire o sa-mi spuna ca puteam din timpul procesului initial sa fac aceasta dovada iar procuratura sesizata pt uz de fals o sa-mi spuna ca fapta s-a prescris sau e mai mica decat jumatate din minimul pedepsei, etc.
    Aceasta este Justitia din Romania si de aceea traim prost.

Scrie un comentariu