2 Decembrie, 2016

Studiu de caz: Dreptul angajatorului de a renunţa la preaviz în cazul demisiei unui salariat

Reclamanta A a chemat în judecată pe pârâtul S.C. X S.R.L., solicitând instanţei de judecată să anuleze decizia nr. xyz/10.02.2012 şi hotărârea nr. y/11.02.2012, emise de pârât, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei şi hotărârii, ce au fost anulate, şi, pe cale de consecinţă, să dispună reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior emiterii actelor anulate, respectiv acela de arhivar; reclamanta  a mai solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a fost salariata pârâtului, potrivit contractului individual de muncă nr. zzz/01.03.2008 încheiat pe durată nedeterminată, ocupând postul de arhivar.

La data de 10.02.2012, reclamanta a depus la registratura pârâtului cererea de demisie înregistrată sub nr. waz/10.02.2012. Urmare a acestei cereri, pârâtul a emis decizia nr. xyz/10.02.2012, prin care, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 81 alin. 7 din Legea nr. 53/2003, pârâtul a constatat încetat contractul individual de muncă al reclamantei cu începere de la data de 10.02.2012.

Prin cererea înregistrată la pârât, sub nr. wxz/11.02.2012, reclamanta a solicitat angajatorului să revină asupra deciziei nr. xyz/10.02.2012, arătând că a scris în grabă cererea de demisie, fără a se gândi, deoarece se afla într-o stare de stres datorată unor probleme personale cu care se confrunta şi regretă această cerere de demisie. Această cerere a fost soluţionată prin hotărârea nr. y/11.02.2012, emisă de pârât. În cuprinsul acestei hotărâri se menţionează că decizia nr. xyz/10.02.2012 este corectă şi nu se revocă.

Prin cererea introductivă de instanţă,  reclamanta a arătat că decizia nr. xyz/10.02.2012, prin care pârâtul a hotărât încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 10.02.2012, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 81 pct. 7 din Codul muncii, este lovită de nulitate absolută, întrucât în cuprinsul ei nu se face nicio referire la dreptul de preaviz. Ori, apreciază reclamanta, angajatorul era obligat să facă o astfel de menţiune, ce reprezintă o condiţie de fond a valabilităţii deciziei.

În susţinerea contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. xyz/10.02.2012 şi hotărârea nr. y/11.02.2012 reclamanta mai invocă excepţia de nulitate absolută a celor două acte juridice, arătându-se că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, deoarece aceste acte juridice nu sunt motivate.

În probaţiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat pârâtul în cauză?

Pârâtul a formulat întâmpinare, ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei A ca neîntemeiată.

Pârâtul a arătat că decizia contestată nu este o decizie de concediere pentru motive ce ţin de persoana salariatului şi nicio decizie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile privitoare la nulitatea absolută, iar decizia nu trebuia motivată în fapt.

Această decizie a fost emisă în urma iniţiativei exclusive a reclamantei de încetare a contractului individual de muncă, prin cererea înscrisă în registrul de intrare-ieşire sub nr. waz/10.02.2012, cerere acceptată de conducerea pârâtului fără niciun termen de preaviz. Întrucât nimeni nu poate să îşi invoce propria culpă, reclamanta A nu poate să invoce, în favoarea ei, împrejurarea că a scris cererea de demisie în „grabă fără să se gândească”.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. wwo/15.11.2013, instanţa de judecată a admis acţiunea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul S.C. X S.R.L., a anulat decizia nr. xyz/10.02.2012 şi hotărârea nr. y/11.02.2012, emise de pârât, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei şi hotărârii, ce au fost anulate, şi, pe cale de consecinţă, a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior emiterii actelor anulate, respectiv acela de arhivar; a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, faţă de prevederile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 81 alin. 1, alin. 4, alin. 5, alin. 7 şi alin. 8 si ale art. 38 din Codul muncii, decizia nr. xyz/10.02.2012, prin care pârâtul a hotărât încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 10.02.2012, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 81 pct. 7 din Codul muncii, este lovită de nulitate absolută, întrucât în cuprinsul ei nu se face nicio referire la dreptul de preaviz. Ori, instanţa a apreciat că angajatorul este obligat să facă o astfel de menţiune, ce reprezintă o condiţie de fond a valabilităţii deciziei, deoarece salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, precum dreptul la preaviz, iar tranzacţia prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestora este lovită de nulitate absolută.

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârât şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum şi-a motivat hotărârea instanţa superioară?

Da, sentinţa civilă nr. wwo/15.11.2013 a instanţei de fond a fost atacată de către pârât, iar instanţa superioară a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul că a dispus respingerea acţiunii reclamantei.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:

Conform art. 55 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege .

Art. 81 alin. 1 din Codul muncii prevede că: „prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.

Dată fiind natura sa juridică, aceea de act juridic unilateral, demisia nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoştinţa angajatorului, decât cu acordul expres sau chiar tacit, dar neechivoc, al acestuia din urmă. Acordul este tacit în situaţia în are angajatorul nu împiedică salariatul să-şi desfăşoare în continuare activitatea după momentul în care el şi-a exprimat voinţa în sensul încetării contractului şi a expirat termenul de preaviz ori după data la care angajatorul a renunţat total ori parţial la termenul de preaviz.

În speţă, angajatorul a respins, în mod expres, cererea reclamantei de revocare a demisiei, aşa cum rezultă din hotărârea nr. y/11.02.2012, astfel încât cererea de demisie îşi produce efectele juridice.

Potrivit art. 81 alin. 7 din Codul muncii, demisia are ca efect încetarea contractului individual de muncă la data expirării termenului de preaviz, a cărui durată se stabileşte în condiţiile reglementate de art. 81 din Codul muncii, sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

Aşadar, angajatorul poate renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept operează în favoarea sa, iar nu a salariatului. Scopul preavizului, în cazul demisiei este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecinţele negative pe care le-ar putea avea încetarea intempestivă a contractului de muncă.

În cuprinsul deciziei nr. xyz/10.02.2012, se menţioneaza că temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei, la data depunerii demisiei, 10.02.2012, îl reprezintă dispoziţiile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 81 alin. 7 din Codul muncii. Prin urmare, se poate conchide că angajatorul a renunţat total la termenul de preaviz, conform prevederilor art. 81 alin. 7 din Codul muncii.

În cazul demisiei, nu este necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă, deoarece contractul individual de muncă înceteaza de drept la data expirării termenului de preaviz sau a renunţării totale sau parţiale de către angajator la acest drept.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că decizia contestată trebuia să cuprindă menţiunile referitoare la dreptul de preaviz, ca o condiţie de fond a valabilităţii acesteia. Nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă în cazul demisiei, eventuala decizie emisă într-o asemenea situaţie nu trebuie motivată, contrar susţinerii reclamantei.

Dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, invocate prin cererea de chemare în judecată pentru a susţine excepţia nulităţii absolute a actelor juridice contestate, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece decizia nr. xyz/10.02.2012 şi hotărârea nr. y/11.02.2012 nu se referă la o concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, ci la încetarea contractului individual de muncă al reclamantei prin demisie.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu