8 Decembrie, 2016

STUDIU DE CAZ: Cum probăm banii acordaţi şi restituiţi într-un contract de împrumut?

Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B solicitând instanţei de judecată să oblige  pârâtul la plata sumei de 100.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii către reclamant, respectiv 440.000 lei daune civile; reclamantul  a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin contractul de împrumut nr.xyz/02.03.2012, reclamantul A în calitate de împrumutator a remis pârâtului B suma de 100.000 euro; acesta din urma, în calitate de împrumutat s-a obligat ca cel mai târziu la data de 01.12.2012 să restituie împrumutul, ceea ce nu s-a întamplat.

Faţă de nerestituirea sumei împrumutate la termenul stipulat, după ce a notificat în prealabil pârâtul, reclamantul A a înţeles să formuleze prezenta cerere de chemare în judecată.

În probaţiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat pârâtul în cauză?

Pârâtul B a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat admiterea numai în parte a acţiunii reclamantului A.

Pârâtul B a învederat instanţei faptul că a împrumutat de la reclamant o sumă de 100.000 Euro, dar a restituit acestuia o parte considerabilă din împrumutul primit.

În probaţiune, pârâtul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. zas/05.10.2013, instanţa de judecată  a admis acţiunea şi a obligat pârâtul  la plata sumei de 100.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii către reclamant, respectiv 440.000 lei daune civile; a obligat pârâtul la plata sumei de 39.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de împrumut nr.xyz/02.03.2012 (depus la dosarul cauzei) reclamantul A în calitate de împrumutator a remis pârâtului B suma de 100.000 euro; părţile au stabilit de comun acord termenul de restituire a împrumutului, şi anume  cel mai târziu la data de 01.12.2012.

Potrivit art. 2158 şi art. 2164 din noul Cod civil, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate, cantitate şi la timpul stipulat.

Având în vedere că reclamantul şi-a probat pretenţiile prin contractul de împrumut şi dispoziţia de transfer emisă de Banca Transilvania la 02.03.2012, în timp ce pârâtul nu a făcut dovada restituirii sumei (care potrivit art.1500 din noul Cod civil constă în remiterea titlului original, respectiv a contractului), instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în lei, respectiv  440.000 lei daune civile.

Instanţa de fond a respins proba cu interogatoriul reclamantului şi cea cu martori solicitată de pârât ca nefiind utilă, concludentă şi pertinentă cauzei.

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârât şi, în caz afirmativ, care au fost motivele invocate de către acesta?

Da, sentinţa civilă nr. zas/05.10.2013 a instanţei de fond a fost atacată de către pârât cu apel. În argumentarea motivelor de apel, s-a susţinut de către pârât că instanţa de fond i-a îngradit dreptul la aparare. Astfel, prin sentinţa apelată instanţa a  reţinut că pârâtul a solicitat, în combaterea acţiunii, proba cu martori şi interogatoriu şi că în dovedirea acţiunii au fost încuviinţate şi administrate probe cu înscrisuri; astfel, instanţa de fond a respins toate probele propuse în apărare, iar în motivarea sentinţei nu se regăsesc considerentele pentru care s-au respins aceste probe.

Pârâtul a precizat că a învederat instanţei de fond faptul că a împrumutat de la reclamant o sumă de 100.000 Euro, dar a restituit acestuia o parte considerabilă din împrumutul primit – fără însă a fi în măsură să prezinte o dovadă scrisă a restituirii parţiale a împrumutului. Cu toate acestea, instanţa nu i-a dat posibilitatea să administreze probe în apărare (în afară de înscrisuri), prin aceasta prejudiciindu-i dreptul la apărare şi conferind procesului un caracter de formalitate, deşi acţiunea reclamantului nu era o somaţie de plată.

De asemenea, pârâtul a aratat că sentinţa de fond este extrem de succint motivată, practic fiind nemotivată; această motivare este realizată într-o singură propoziţie: “pârâtul nu a facut dovada restituirii sumei împrumutate” (care potrivit art.1500 din noul Cod civil constă în remiterea titlului original, respectiv a contractului).

În primul rând, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa nu i-a dat posibilitatea să administreze proba cu interogatoriu şi/sau martori, deşi aceste probe au fost solicitate de la prima zi de înfăţişare.

În al doilea rând, este adevărat că, potrivit prevederilor art.1500 din noul Cod civil, remiterea titlului original face proba liberaţiunii (plăţii), însă aceasta nu este singura modalitate legală în care poate fi dovedită plata creanţei, apreciind că dovada se  putea face atât prin înscrisuri, dar şi prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi.

Mai mult, aşa cum a arătat, apelantul-pârât a realizat doar o plată parţială – motiv pentru care nu era în măsură să ceară creditorului său, reclamantul A restituirea contractului original pe care acesta îl deţinea.

În raport de motivele de critică de mai sus şi de probele noi administrate în apel, pârâtul a solicitat instanţei de control judiciar ca, admiţând apelul, să schimbe în parte sentinţa de fond şi să admită numai în parte acţiunea reclamantului A.

În probaţiune, apelantul-pârât a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.

Ce a decis instanţa de apel în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Instanţa de apel, examinând apelul  astfel cum a fost formulat, pe baza noilor probatorii administrate (interogatoriu şi martori) a dispus respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a reţinut că în speţă este certă existenţa contractului de împrumut în litigiu între părţi (existenţa creanţei intimatului-reclamant), iar apelantul-pârât nu a dovedit restituirea împrumutului.

Mai mult, chiar interogatoriul administrat apelantului-pârât a arătat că relaţiile părţilor (în ciuda botezului de către intimatul-reclamant al unui copil al apelantului -pârât dovedit cu recunoaşterea în acest sens a intimatului la interogatoriu) nu erau în sensul unei imposibilităţi morale de preconstituire a înscrisurilor probatorii începând de la data contractului de împrumut din speţă deoarece însuşi apelantul-pârât a recunoscut la intrebarea interogatorie nr. 2 că personal a solicitat împrumutul reclamantului, dar contractul s-a întocmit în formă scrisă la solicitarea reclamantului.

Aşadar, cum reclamantul i-a impus pârâtului condiţia întocmirii înscrisului probator al creanţei (instrumentum probationem), şi anume întocmirea contractului de împrumut, pârâtul , dacă ar fi restituit vreo parte din această creanţă cum a pretins, ar fi cerut la rândul său eliberarea unui înscris probator (fie el chitanţă sau altă menţiune scrisă de achitare parţială).

Instanţa a constatat că pârâtul a recunoscut că nu deţine niciun asemenea înscris şi că nici martorul propus de acesta nu a dovedit să fi restituit apelantul pârât vreo parte din creanţa de 100.000 Euro reclamantului.

Astfel, declaraţia martorului coroborată cu proba cu înscrisuri a dovedit doar că şi de la martor a împrumutat bani apelantul-pârât B. Cum martorul a declarat că i-a dat împrumut pârâtului 100.000 Euro la restaurantul X şi că reclamantul nu era prezent cu certitudine la locul respectiv, este evident că suma primită de apelantul-pârât de la martor nu avea incidenţă/legătură în litigiul de faţă.

Susţinerea martorului că pârâtul i-a cerut banii spunându-i că trebuie să îi plătească reclamantului (chiar şi dacă i-ar fi spus cu ce titlu, martorul aratând că nu i-a spus cu ce titlu) nu poate fi reţinută deoarece nu reprezintă decât reproducerea unei simple susţineri a aceleiaşi părţi care o susţine în proces. Or, necoroborându-se cu vreo probă, simpla susţinere a apelantului-pârât din trecut, nefiind recunoscută de intimatul-reclamant vreo restituire, nu a putut fi reţinută de către instanţa de apel.

S-a mai observat că nici în cererea de apel apelantul nu a indicat în concret suma pretins restituită; de asemenea, pârâtul apelant a mai arătat prin avocat că nu poate preciza cuantumul restituit, iar proba suplimentară cu încă un martor a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanţa a apreciat că, dacă apelantul-pârât ar fi cunoscut un martor care să aibă cunoştinţă despre restituirea pretinsă a împrumutului său era evident că pe acela l-ar fi propus ca martor încă de la termenul de încuviinţare a probelor; însă pârâtul l-a propus ca martor pe Y, iar proba testimonială a acestuia nu a susţinut apărarea pârâtului.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu