6 Decembrie, 2016

Studiu de caz. Consecinţele în cazul existenţei clauzei abuzive privind comisionul de risc într-un contract de credit

Reclamanţii A şi B au chemat în judecată pe pârâta SC V. România SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsă la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 Condiţiile generale din convenţia de credit nr. xyz/01.06.2008, încheiată între reclamanţi şi pârâta SC V. România SA Bucureşti, şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea acestor clauze din convenţia de credit menţionată;

- obligarea pârâtei SC V. România SA la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc şi la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumei de 4030 de euro - reprezentând comision de risc aferent perioadei iunie 2008 – iunie 2011;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că între aceştia – în calitate de împrumutaţi – şi pârâta SC V. România SA – în calitate de împrumutător – a fost încheiată convenţia de credit nr. xyz/01.06.2008, în baza căreia părţile au prevăzut la art. 3 lit. d din Condiţiile generale ale convenţiei clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cu obligaţia comunicării împrumutaţilor a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Totodată, la art. 5 lit. a din partea Condiţiile speciale ale convenţiei părţile au prevăzut comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Reclamanţii au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsă la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei şi al clauzei cuprinsă la art. 3.5 din Condiţiile generale din convenţie.

Reclamanţii au învederat instanţei de judecată că respectivele clauze nu au fost negociate cu aceştia în calitatea lor de consumator, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă („schimbări semnificative pe piaţa monetară”). Formularea respectivă a fost apreciată de reclamanţi ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil şi, astfel, aceasta este de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta SC V. România SA Bucureşti neparticularizând aceste clauze la situaţia concretă.

Aşadar, faţă de cele arătate în cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au apreciat că sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condiţiile speciale şi generale la contractul de credit încheiat de parata cu reclamanţii şi anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanţii, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Concluzionând, reclamaţii au apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi, pe cale de consecinţă, au solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective şi eliminarea lor din contract.

Urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, reclamanţii au mai solicitat ca sumele achitate cu acest titlu (comision de risc) pe perioada iunie 2008 – iunie 2011 să le fie restituite, acestea fiind practic nedatorate.

În probaţiune, reclamanţii au precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat pârâta SC V. România SA în cauză?

Pârâta  SC V. România SA a formulat întampinare - depusă la dosarul cauzei -, prin care a solicitat respingerea cererii reclamanţilor ca neîntemeiată.

1. Pârâta a susţinut faptul că clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, nu reprezintă  clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit menţionate reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Totodată, a menţionat pârâta faptul că art. 5 lit. a din Condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă întrucât acesta a fost negociat şi a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a pârâtei, deoarece a fost stabilit de părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Pârâta a mai susţinut că, în speţă, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credinţă, cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi, implicit, că ar compromite echilibrul acestuia.

Pârâta a apreciat că nu se poate pretinde şi proba niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în lipsa probării existenţei unui prejudiciu în speţă.

Clauza în discuţie este prevăzută în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanţii, adeziunea vizând doar Condiţiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de credit, inclusiv Condiţiile speciale aferente, a apreciat pârâta că nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi.

2. De asemenea, pârâta a susţinut că, chiar şi în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea clauzei privind perceperea comisionului de risc nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.

În situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată prin îmbogăţirea fără justă cauză a clienţilor.

Ce a decis instanţa de judecată şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. z/05.12.2012, instanţa de judecată a admis acţiunea formulată de reclamanţii A şi B în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

1. Contrar celor invocate de pârâtă, instanţa a reţinut în mod legitim că, în speţă, sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condiţiile speciale şi generale la contractul de credit încheiat cu reclamanţii şi anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanţii, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte criticile pârâtei cu privire la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi (clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit), acestea nu au fost primite de către instanţa de judecată.

Astfel, pentru a se stabili dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, instanţa de judecată a făcut o analiză în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Susţinerile pârâtei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că, de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu au putut fi primite de instanţă câtă vreme aceste elemente s-au dorit a fi clarificate în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

Atât timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, s-a constatat de către instanţa de judecată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajoasă faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. 3, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu a putut primi argumentele pârâtei prin care s-a încearcat să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu au fost evidenţiate în  convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamanţii au dreptul de a le fi examinată cererea formulată, chiar dacă au semnat contractul cu banca.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumatori în speţa noastră cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

De asemenea, nici critica pârâtei în ceea ce priveşte inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu a putut fi reţinută de către instanţa de judecată.

Instanţa a apreciat că interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ şi, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei-credinţe este prezumată. A mai apreciat instanţa că, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Instanţa de judecată a constatat că comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale (ipotecă) ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative pentru bancă, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic (bilateral)  al convenţiei de credit.

2. De asemenea, nici critica pârâtei în sensul că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc de reclamanţi în raport de aşa-zisul caracter succesiv al contractului de credit nu a putut fi primită de către instanţa de judecată. Astfel, instanţa a avut în vedere că, urmare a constatării nulităţii unei clauze (nulitate parţială), se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

Contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu (dintr-o dată), iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte. Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Mai mult, în cazul restituirii de către bancă a sumelor plătite cu titlu de comision de risc,  împrumutaţii nu ajung la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca, pentru sumele acordate cu titlu de împrumut, a încasat şi încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

Sentinţa civilă nr. z/05.12.2012 a Tribunalului a fost atacată de către pârâtă, dar instanţa superioară a menţinut hotărârea respectivă, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.

––––––––––––(P)––––––––––––

Lege5 Online
 vă oferă posibilitatea de a căuta orice dosar aflat în instanţă (baza ECRIS). Trebuie doar să introduceţi numărul dosarului sau numele unei părţi implicate în dosar.

Clienţii Lege5 Online
 au posibilitatea de a urmări dosare. Mai exact, puteţi să primiţi notificări pe e-mail atunci când urmează o nouă şedinţă sau când apare o decizie în dosar.

Căutaţi dosare aflate în instanţă AICI.

caudosinst

Aflaţi mai multe despre Lege5 Online de AICI. De asemenea, Lege5 este disponibil şi în variantele Desktop şi Mobile.

Foto articol: Free Images

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu