4 Decembrie, 2016

Studiu de caz. Concedierile colective – mediul privat versus mediul bugetar

În cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, Codul muncii prevede o serie de obligaţii de informare şi consultare a salariaţilor.

În această privinţă, bugetarii se pot considera defavorizaţi?

Potrivit art. 68-74 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi pentru atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

Există, însă, precizarea din art. 74 alin. (5), potrivit căreia informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective, prevăzute de art. 68-73, nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.

În urma concedierii, o persoană din această categorie a atacat ca fiind neconstitiţională dispoziţia cuprinsă în art. 74 alin. (5), susţinând că astfel se creează o diferenţiere între cetăţeni în funcţie de sectorul de activitate în care sunt angajaţi. Astfel, dacă pentru cei angajaţi în sistemul privat se recunosc beneficiile prevederilor art. 68-73 din Codul muncii, aceste beneficii sunt excluse pentru persoanele angajate în instituţii şi autorităţi publice.

De asemenea, această din urmă categorie de persoane este lipsită de măsurile de protecţie socială vizând atenuarea consecinţelor concedierii, care constau în acordarea sprijinului pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi şi compensaţiile băneşti ce se acordă acestora. În acest mod sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.

În soluţionarea criticii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională (CCR) a arătat că, aşa cum s-a pronunţat şi în decizii anterioare, soluţia legislativă criticată “creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariaţii din instituţiile publice şi autorităţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură.”

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instituţia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune în înţelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din instituţiile şi autorităţile publice, având în vedere situaţia specifică a acestuia.

O atare viziune a fost justificată de faptul că, aşa cum Curtea a arătat şi printr-o decizie anterioară, “cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/ indemnizaţiile/ soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator”.

Însă Curtea a precizat că cele reţinute mai sus nu au semnificaţia faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice şi nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voinţe şi a propriului act de decizie.

Din contră, măsurile de concediere colectivă în privinţa personalului din instituţiile şi autorităţile publice al cărui raport de muncă izvorăşte în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariaţi faţă de salariaţii din mediul privat.

Referitor la critica vizând restrângerea neconstituţională a exerciţiului dreptului salariaţilor la măsuri de protecţie socială, Curtea reţine că art. 41 alin. (2) din Constituţie precizează că acest drept priveşte “securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională”. De asemenea, textul constituţional prevede dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială impuse de “situaţii specifice, stabilite prin lege”.

Întrucât aceste situaţii nu sunt în mod expres enumerate în textul constituţional, revine competenţei exclusive a legiuitorului stabilirea lor, precum şi a condiţiilor în care se acordă aceste măsuri de protecţie, în funcţie de împrejurările concrete şi obiectivele vizate, putând institui, aşa cum am arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii obiectiv diferite.

CCR a respins critica de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 260/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 507/2014.

Alte decizii ale Curţii Constituţionale pe aceeaşi temă:

  • Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 21 aprilie 2011;
  • Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010;
  • Decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 18 ianuarie 2011.
Foto: Free Images

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în
 Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu