2 Decembrie, 2016

„Stopajul la sursă”, numit şi „reţinere la sursă”

Stopajul la sursă”, numit şi „reţinere la sursă”, constă în tehnica fiscală conform căreia nu se achită niciun venit până nu se calculează şi se reţin (de plătitorul venitului) obligaţiile fiscale.

Principalele categorii de venituri pentru care există obligaţia legală de a se calcula şi reţine obligaţiile fiscale prin „stopaj la sursăsunt:

* veniturile din salarii;

* veniturile asimilate salariilor;

* veniturile din pensii;

* veniturile din dividende, din jocuri de noroc, din premii, din dobânzi, din veniturile zilierilor, din convenţii civile, din prestări de servicii, veniturile care sunt realizate cu caracter întâmplător;

* veniturile din alte surse, expres prevăzute prin lege.

Principalele obligaţii fiscale cu „stopaj la sursăsunt:

* impozitul pe veniturile din salarii;

* impozitul pe veniturile asimilate salariilor;

* impozitul pe veniturile din pensii;

* impozitul pe veniturile din dividende, din jocuri de noroc, din premii, din dobânzi, din veniturile zilierilor, din convenţii civile, din prestări de servicii, din veniturile care sunt realizate cu caracter întâmplător;

* impozitul pe veniturile din alte surse, expres prevăzute prin lege;

* contribuţia pentru pensie;

* contribuţia de sănătate;

* contribuţia pentru şomaj.

Reţinere la sursă” care, în limbajul contribuabililor şi al organelor fiscale (dar şi prin unele reglementări fiscale) se mai numeşte şi „stopaj la sursă”, înseamnă că cel care are de plătit un venit, către o persoană fizică sau juridică, are obligaţia legală de a nu acorda venitul respectiv fără a calcula şi reţine obligaţii fiscale aferente.

În cazul în care nu se respectă această dispoziţie legală, obligaţiile fiscale respective se vor suporta de către „plătitorul venitului”, adică de cel care a achitat venitul fără a calcula şi reţine impozitul datorat.

„Stopajul la sursă” trebuie înţeles ca stoparea, oprirea efectuării oricărei plăţi „la sursa de venit”, adică la locul de unde se face plata venitului, până nu se calculează şi se reţine impozitul datorat.

Altfel spus, stopajul la sursă trebuie înţeles ca oprirea impozitului la locul de acordare a venitului, de cel care face plata venitului, în baza obligaţiei legale pe care o are.

„Reţinerea la sursă” sau „stopajul la sursă” se aplică pentru acele categorii de venituri la care există posibilitatea de a se calcula şi opri impozitul datorat înainte de achitarea veniturilor cuvenite persoanelor fizice şi/sau juridice.

Altfel spus, „reţinerea la sursă” se aplică numai în acele cazuri în care „plătitorul” venitului este diferit de „beneficiarul” venitului.

Obligaţiile fiscale se datorează de „beneficiarul” venitului, de cel căruia i se cuvine venitul, care este „subiect” al impozitului, dar obligaţia legală pentru a-l calcula şi reţine revine „plătitorului”, adică celui care achită venitul.

Este foarte important a se înţelege distincţia care există între cel care are obligaţia de a contribui” cu o parte din veniturile sale la constituirea fondurilor bugetare (care este cel care dreptul de a încasa salarii, dividende, dobânzi, câştiguri, premii etc.) şi cel care are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a plăti” impozitul din veniturile pe care le acordă.

Pentru anumite venituri cu reţinerea la sursă a impozitului, un singur plătitor de venituri, persoană juridică, achită veniturile pentru numeroase persoane fizice şi juridice, care pot să fie de ordinul miilor şi chiar zecilor de mii (în special persoane fizice).

Atunci când o singură unitate plăteşte veniturile cuvenite la un număr atât de mare de persoane, calculul, reţinerea şi plata impozitului pe venit, a contribuţiilor sociale şi a celorlalte obligaţii bugetare (expres prevăzute prin lege) „cu reţinere la sursă” se face în mod operativ, sigur (sub aspectul respectării legalităţii) şi cu cheltuielile cele mai mici, numai în condiţiile în care plătitorul de venituri „stopează”, „opreşte” impozitul; altfel spus, nu are loc plata integrală a veniturilor dacă nu s–a  calculat şi reţinut impozitul.

În cazul în care se achită venituri fără a se calcula şi reţine obligaţiile bugetare „cu reţinere la sursă”, aşa cum dispun prevederile legale, plătitorul veniturilor respective este direct răspunzător şi va suporta atât obligaţiile bugetare respective, cât şi celelalte consecinţe ce decurg  din aceasta, precum plata de majorări, de penalităţi, de amenzi şi atragerea răspunderii penale, în cazul în care legea prevede acest lucru.

Pentru a se înţelege cât mai bine problema în discuţie, să luăm ca exemplu o societate comercială care are 5.000 de salariaţi.

Calculul şi reţinerea impozitului pe salarii (ca şi a celorlalte obligaţii bugetare „cu reţinere la sursă” se face, la unităţile cele mai dotate cu tehnică de calcul, chiar de către 2–3 persoane).

În plus, erorile şi fenomenele de evaziune fiscală sunt excluse, iar când au loc, foarte rar, acestea sunt derizorii şi din culpă, fără intenţia cuiva.

Ce–ar însemna dacă, pentru fiecărui salariat, obligaţiile bugetare „cu reţinere la sursă” nu s–ar calcula şi reţine de unitatea la care este angajat, ci fiecare din cei 5.000 de salariaţi ar fi obligat, prin lege, să-şi calculeze singur impozitul pe venit şi cele 3 – 4 contribuţii sociale ?

Aceasta ar presupune ca fiecare salariat, pe cheltuiala  proprie, să–şi procure legislaţia în materie, să-şi calculeze obligaţiile fiscale, să întocmească documentele de plată prin ţinerea unei evidenţe contabile (destul de complicată uneori chiar şi pentru specialiştii în materie), să se deplaseze la diverse instituţii pentru declararea şi pentru plata acestora etc.

Spre exemplu, în cazul unui salariat, acesta ar avea obligaţia legală de a calcula şi reţine, din venitul său, impozitul pe salarii, contribuţia pentru pensie, contribuţia pentru sănătate şi contribuţia la fondul de şomaj, cotele cu care acestea se datorează fiind frecvent modificate prin lege.

În cazul în care nu s–ar aplica „oprirea la sursă” a acestor obligaţii fiscale, numeroşi contribuabili nu le–ar mai plăti integral şi în termenul legal după ce au încasat venitul.

Nu puţine ar fi cazurile în care unele din aceste impozite şi contribuţii nu s–ar mai încasa niciodată (fie nu s–ar mai găsi contribuabilii respectivi, fie starea de sărăcie a acestora ar face imposibilă recuperarea sumelor datorate, chiar şi prin aplicarea măsurilor de executare silită).

Gradul de insolvabilitate (de imposibilitate a achitării sumelor respective de către contribuabili) este direct proporţional cu gradul de sărăcie, de şomaj, de indisciplină fiscală etc.).

 În asemenea condiţii, veniturile bugetare s-ar reduce enorm, concomitent cu o creştere galopantă a cheltuielilor statului pentru efectuarea de controale, pentru urmărirea, pentru executarea silită şi pentru încasarea acestora de la un număr tot mai mare din populaţia ţării.

Să ne imaginăm puzderia de ghişee ce s-ar înfiinţa şi ar funcţiona pentru a asigura plata impozitelor şi a contribuţiilor „cu stopaj la sursă”, armata de organe însărcinate cu controlul, cu urmărirea, cu executarea silită şi cu încasarea acestor obligaţii fiscale, suprafeţele de păduri (şi aşa tot mai mici) care ar trebui tăiate pentru realizarea munţilor de formularistică etc.

Din punct de vedere al contribuabililor (al persoanelor care au obligaţia de a plăti impozitele şi contribuţiile respective), chiar şi pentru cei corecţi, neajunsurile ar fi deosebit de mari, dintre care sunt de reţinut: cheltuielile cu „contabilitatea proprie”, cu formularistica, cu greşelile generate de interpretarea şi aplicarea prevederilor legale în materie, cu pierderile de timp pentru plata la ghişee, timpul pierdut, oboseala şi stresul generate de statul pe la ghişee etc.

Toate acestea ar conduce la numeroase şi serioase consecinţe negative, atât pentru stat, cât şi pentru persoanele care obţin venituri.

Aceste numeroase şi serioase consecinţe negative ar fi generate nu numai de impozitele şi contribuţiile ce decurg din drepturile salariale, dar şi din obligaţia achitării şi a celorlalte obligaţii fiscale „cu stopaj la sursă”, precum  impozitul pe dividende, pe dobânzi,  pe veniturile  realizate întâmplător etc.

Spre exemplu, la veniturile din dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine automat, de fiecare bancă plătitoare prin programul pe calculator, la fiecare operaţiune, cu cheltuieli deosebit de mici şi fără erori.

Să ne imaginăm şi pentru  impozitul din dobânzi ce-ar însemna dacă nu s–ar aplica „stopajul la sursă” şi s-ar lăsa „libertatea” ca fiecare să-şi calculeze şi să-şi vireze impozitul datorat în aceiaşi zi în care ridică dobânzile (sau chiar într-un anumit interval de timp).

Gravele fenomene menţionate anterior, şi aşa foarte mari, s-ar amplifica.

Din cele de mai sus rezultă că sistemul de impozitare prin „stopaj la sursă” (prin oprirea obligaţiilor fiscale, de către unităţile care achită veniturile cuvenite diverselor persoane fizice şi juridice, înainte de achitarea acestora) este şi în interesul contribuabililor.

Reţinerea obligaţiilor fiscale, de către unităţile plătitoare de venituri, de la cei care le datorează (de la contribuabili), este sistemul cel mai sigur, operativ şi eficient, pentru toate părţile implicate (buget, contribuabili, plătitor), motiv pentru care se practică în întreaga lume şi pentru toate categoriile de venit la care se poate aplica.

Despre „stopajul la sursă” se poate vorbi numai atunci când „plătitorul venitului” şi „contribuabilul” nu sunt una şi aceeaşi persoană.

Pentru persoanele juridice şi fizice care au dubla calitate şi de „plătitor al venitului” şi de „suportător al impozitului, aşa cum este cazul cu impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize, impozitele şi taxele locale etc. există obligaţia legală de a-şi calcula şi plăti singure obligaţiile fiscale.

În cazul în care nu se achită obligaţiile fiscale integral şi în termenul legal, pe lângă acestea (care devin debite restante), contribuabilii datorează majorări, penalităţi, amenzi şi sunt supuşi unor sesizări penale, conform prevederilor legale.

Aşa după cum am mai arătat, „stopajul la sursă” sau „reţinerea la sursă” se aplică numai atunci când „plătitorul venitului” este diferit de „suportătorul” impozitului (de contribuabil) şi aceasta ca urmare a faptului că una este persoana care achită/plăteşte veniturile (care, în general, este o persoană juridică) şi alta este persoana (fizică, în peste 98% din cazuri) care are obligaţia de a contribui la buget cu o parte din venituri sub formă de impozite şi contribuţii.

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Este evaluator în specialitatea evaluare economică şi financiară a întreprinderilor şi expert contabil, membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Cercetător de prestigiu şi profund cunoscător al fiscalităţii în practică, dr. N. Grigorie – Lăcriţa a încheiat şi executat mai multe contracte de cercetare ştiinţifică cu diferiţi agenţi economici din ţară şi străinătate, pe probleme de interes major, soluţiile oferite fiind susţinute de aceştia, de organizaţiile lor patronale şi sindicale, în îmbunătăţirea anumitor prevederi legale.

Comentarii

  • Răspunde
    Alina
    noiembrie 12 2013

    Buna ziua.
    Am citit articolul de mai sus in cautarea unor informatii despre retinerea la sursa a taxelor.
    Eu sunt un artist la inceput de drum. Ma gandeam sa depun acte pentru a deveni persoana fizica autorizata si pentru a incepe sa iau proiecte. Zilele trecute m-am intrebat daca acest lucru ar fi unul intelept avand in vedere ca sunt destul de nesigura in legatura cu numarul proiectelor viitoare si venitul lunar. M-am gandit ca poate ar fi mai bine sa nu imi fac pfa si in loc de asta sa semnez un contract cu fiecare client in care sa se specifice retinerea la sursa a impozitelor. In felul acesta nu as fi obligata sa platesc impozite intr-o luna in care nu lucrez nimic. Va rog ajutati-ma sa inteleg daca cumva am gresit cand am gandit in felul asta. Ar fi corect si legal sa semnez cate un contract de acest gen cu fiecare client in loc sa fac pfa? Iar clientul respectiv sa plateasca taxele respective in locul meu? As mai datora ceva statului in felul asta?

    • Răspunde
      FLORENTINA
      ianuarie 21 2014

      Este foarte bine cum ganditi. E mai convenabil CIM cu fiecare client in parte decat PFA . Va urez succes !

  • Răspunde
    Anca
    noiembrie 4 2015

    In cazul in care o persoana juridica, cumpara de la o persoana fizica un bun cu scopul de a-l revinde este obligata sa calculeze, sa retina si sa vireze impozit de 16% pentru venitul persoanei fizice?

Scrie un comentariu