7 Decembrie, 2016

Statul Român plăteşte 62000 EUR pentru încălcarea dreptului la viaţă

CEDO a pronunţat ieri, 24 aprilie 2012, hotărârea în cauza Crăiniceanu şi Frumuşanu c. României, cauză care are la bază uciderea prin împuşcare a doi tineri în timpul mineriadelor din 1991 – eveniment îndelung mediatizat atât la vremea respectivă, cât şi în timpul desfăşurării anchetei, arată Jurisprudenţa CEDO.

Cererea în speţă a fost trimisă la CEDO pe 17 martie 2004, de către Viorel Crăiniceanu şi soţii Ştefan şi Luciana Frumuşanu, cetăţeni români, domiciliaţi în Bucurreşti, născuţi în 1963, 1944 şi, respectiv 1942.

Soţia petentului Viorel Crăiniceanu, Aurica Crăiniceanu, în vârstă de 27 de ani la data faptelor, a fost împuşcată la 25 septembrie 1991 în timpul protestelor care au avut loc în faţa Guvernului.

Fiul soţilor Ştefan şi Luciana Maria Frumuşanu, Andrei Frumuşanu, în vârstă de 24 de ani la data faptelor, a fost de asemenea împuşcat la 25 septembrie 1991, în timpul aceloraşi proteste.

Potrivit rechizitoriului Parchetului Militar, la 25 septembrie 1991, în jurul orei 14:30, grupuri importante de mineri acompaniaţi de civili au venit să manifesteze în faţa sediului Guvernului din piaţa Victoriei. Văzând amploarea şi violenţa manifestanţilor, autorităţile au luat măsuri suplimentare de securitate pentru a proteja sediului Guvernului şi membrii acestuia care se aflau înăuntru şi au hotărât intervenţia forţelor armate. Astfel, forţe militare şi de poliţie au fost plasate în interior, iari trei alte garnizoane militare au fost poziţionate în exteriorul clădirii Guvernului. Militarii au folosit bastoane de cauciuc şi gaze lacrimogene pentru a îndepărta mulţimea de protestatari. Violenţele s-au amplificat în aşa fel încât Primul Ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului prezenţi personal în clădire au hotărât să părăsească sediul pentru motive de securitate, manifestanţii ameninţând în repetate rânduri că vor pătrunde. Toţi civilii din incintă au fost evacuaţi, cu excepţia a trei responsabili ai Guvernului. În jurul orelor 18, intensitatea confruntărilor între manifestanţi şi forţele armate s-a amplificat, mai ales împotriva forţelor care încercuiau sediul Guvernului.

Văzând această situaţie, un căpitan a făcut uz de armă de foc de la etajul doi al imobilului unde se afla. El a tras mai multe focuri în mulţime, ţintind şantierul unui imobil unde se întâlneau mai mulţi protestatari. În acel moment, soţii Viorel şi Aurica Crăiniceanu se îndreptau către piaţa Victoriei, ajungând în apropierea şantierului mai sus amintit. Aurica Crăiniceanu a fost împuşcată în piept cu un proiectil de 26 mm, a fost internată la urgenţe unde a decedat a doua zi.

În aceeaşi seară de 25 septembrie 1991, cea de-a doua victimă, Andrei Frumuşanu, a fost împuşcată cu un proiectil de acelaşi tip pe acelaşi şantier şi a decedat din cauza rănilor în timp ce era transportat la spital.

Plângeri în faţa Curţii

Invocând articolul 2 ( dreptul la viaţă) şi decesul soţiei şi fiului lor, d-ul Crăiniceanu şi soţii Frumuşanu au reproşat autorităţilor că nu au desfăşurat o anchetă eficientă, imparţială şi cu o diligenţă care să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile.

Curtea a notat că în 1991, la puţin timp de la evenimente, autorităţile au deschis o anchetă din oficiu. Cu toate acestea, la 25 de ani de la săvârşirea faptelor şi în ciuda interesului public de a cunoaşte cine se face vinovat de moartea lui Aurica Crăiniceanu şi Andrei Frumuşanu în timpul represiunilor protestelor din 25 septembrie 1991, ancheta şi procedura penală încă nu s-au finalizat.

Curtea a mai subliniat că ancheta a fost încredinţată procurorilor militari care, ca şi acuzaţii, erau supuşi principiului subordonării ierarhice militare. De altfel, acuzaţii erau unii dintre cei mai importanţi responsabili ai armatei încă în funcţie.

În plus, chiar autorităţile au constatat lacunele anchetei în mai multe rânduri. Spre exemplu, decizia din 14 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie a dispus retrimiterea cauzei către Parchet pentru completarea anchetei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi prin pronunţarea deciziei definitive din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului Militar prin care acesta a dispus completarea anchetei arătând şi ce acte ar trebui realizate “pentru a respecta necesitatea unei anchete eficiente care să ducă – înainte de împlinirea termenului de prescripţie specială de douăzeci şi doi de ani şi şase luni – să stabilească adevărul, identificarea şi pedepsirea celor responsabili de uciderea prin împuşcare a lui Frumuşanu Andrei şi Crăiniceanu Aurica.”

CEDO a mai remarcat şi lipsa de colaborare între instituţiile implicate în represiune cât şi distrugerea probelor pertinente cu privire la faptele petrecute la 3 noiembrie 1992, aspect despre care Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) a depus mărturie la 28 aprilie 1994 (conform deciziei CEDO).

În acelaşi timp, Curtea a mai avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, şi un comunicat de presă al Secţiei Parchetelor Militare, din 23 decembrie 2011, conform căruia anumite informaţii au fost solicitate SRI, Inspecţiei Generale a Jandarmeriei şi altor instituţii publice, fără însă ca acestea să dea curs respectivelor cereri. Curtea a amintit că disimularea intenţionată a probelor pune la îndoială capacitatea anchetelor de a stabili faptele.

Fără a subestima ocmplexitatea cauzei (conform Guvernului, ancheta s-a materializat în 18 volume totalizând 4383 pagini), Curtea a apreciat că doar contextul socio-politic general al perioadei în discuţie nu ar putea justifica de unul singur nici durata anchetei, nici maniera în care a fost condusă în tot acest timp. Din contră, importanţa pentru societatea românească de a şti exact ce s-a intâmplat în timpul operaţiunilor de represiune a protestelor care se desăşurau în jurul Guvernului în ziua de 25 septembrie 1991 în piaţa Victoriei la Bucureşti, ar fi trebuit să incite autorităţiile să trateze dosarul prompt şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă că în România anumite acte rămân nepedepsite. Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 2.

Satisfacţie echitabilă

Curtea a stabilit că România trebuie să-i plătească reclamantului Viorel Crăiniceanu 30 000 EUR cu titul de daune morale şi 1 000 EUR pentru cheltuieli de judecată, iar celor doi reclamanţi Ştefan şi Luciana Maria Frumuşanu 30 000 EUR cu titlu de daune morale şi 1 000 EUR cheltuieli de judecată.

Sursa: Jurisprudenţa CEDO

Despre autor  ⁄ Ioana Popa

Ioana Popa este redactor la LegeStart din anul 2011. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.

Fara comentarii

Scrie un comentariu