10 Decembrie, 2016

Statele membre ale Uniunii Europene nu pot rezerva propriilor cetăţeni accesul la profesia de notar

Chiar dacă activităţile notariale, astfel cum sunt definite în prezent în statele membre în cauză, urmăresc obiective de interes general, acestea nu sunt asociate exercitării autorităţii publice în sensul Tratatului CE – a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârile pronunţate în cauzele C-47/08 Comisia/Belgia, C-50/08 Comisia/Franţa, C-51/08 Comisia/Luxemburg, C-53/08 Comisia/Austria, C-54/08 Comisia/Germania, C-61/08 Comisia/Grecia şi C-52/08 Comisia/Portugalia.

Comisia a formulat acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva a şase state membre (Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Luxemburg şi Austria) întrucât acestea rezervă propriilor resortisanţi accesul la profesia de notar, ceea ce constituie, în opinia sa, o discriminare pe motiv de cetăţenie interzisă de Tratatul CE. Comisia impută de asemenea Portugaliei, precum şi statelor menţionate anterior, cu excepţia Franţei, neaplicarea în cazul notarilor a Directivei privind recunoaşterea calificărilor profesionale*).

Miza principală a acestor cauze rezidă în stabilirea faptului dacă activităţile care ţin de profesia de notar sunt sau nu sunt asociate exercitării autorităţii publice în sensul Tratatului CE. Astfel, acesta prevede că activităţile asociate, chiar ocazional, la exercitarea autorităţii publice sunt scutite de aplicarea dispoziţiilor privind libertatea de stabilire (Articolul 45 din Tratatul CE, în prezent articolul 51 din Tratatul FUE).

În prima parte a hotărârilor pronunţate, Curtea de Justiţie precizează că acţiunile Comisiei privesc numai condiţia de cetăţenie impusă de reglementările naţionale în cauză pentru accesul la profesia de notar, fără a se referi la organizarea ca atare a notariatului.

Pentru a aprecia dacă activităţile notarilor sunt asociate exercitării autorităţii publice în sensul Tratatului CE, Curtea analizează în continuare competenţele notarilor în statele membre în cauză şi aminteşte, în primul rând, că numai activităţile care constituie o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii publice pot fi excluse de la aplicarea principiului libertăţii de stabilire.

În această privinţă, Curtea observă că notarul, în calitate de titular al unei funcţii publice, are ca funcţie principală autentificarea actelor juridice. Prin această intervenţie – obligatorie sau facultativă în funcţie de natura actului – notarul constată îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de lege pentru realizarea actului, precum şi capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a părţilor. În plus, actul autentic are forţă probantă superioară, precum şi forţă executorie.

Cu toate acestea, Curtea subliniază că fac obiectul unei autentificări actele sau convenţiile la care părţile au subscris în mod liber. Astfel, acestea decid ele însele, în limitele stabilite de lege, conţinutul drepturilor şi obligaţiilor lor şi aleg în mod liber clauzele cărora vor să se supună atunci când prezintă la notar spre autentificare un act sau o convenție. Intervenţia notarului presupune astfel existenţa prealabilă a unui consimţământ sau a unui acord de voinţă al părţilor. În plus, notarul nu poate modifica în mod unilateral convenţia pe care trebuie să o autentifice fără a lua în prealabil consimţământul părţilor. Activitatea de autentificare încredinţată notarilor nu presupune, aşadar, o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii publice. Faptul că anumite acte sau anumite convenţii trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să facă în mod obligatoriu obiectul unei autentificări nu repune în discuţie această concluzie întrucât validitatea diverselor acte este frecvent supusă unor cerinţe de formă sau unor proceduri obligatorii de validare.

De asemenea, faptul că activitatea notarilor urmăreşte un obiectiv de interes general care constă în garantarea legalităţii şi a securităţii juridice a actelor încheiate între particulari, nu este suficient în sine pentru ca această activitate să fie considerată asociată în mod direct și specific exercitării autorităţii publice. Astfel, activităţile exercitate în cadrul diverselor profesiuni reglementate implică adesea obligația persoanelor care le exercită de a urmări un asemenea obiectiv, fără însă ca aceste activităţi să ţină de exercitarea autorităţii publice.

În ceea ce priveşte în special forţa probantă a actelor notariale, Curtea constată că aceasta rezultă din regimul probelor din statele membre şi, aşadar, nu are efecte directe asupra calificării activităţii notariale care presupune întocmirea acestor acte. În ceea ce priveşte forţa executorie a acestor acte, Curtea observă că aceasta se întemeiază pe voinţa părţilor care se prezintă în faţa notarului tocmai pentru a încheia un astfel de act şi pentru a-i conferi forţa menţionată, după ce notarul va fi verificat conformitatea sa cu legea.

În afara acestei activităţi de autentificare a actelor, Curtea examinează celelalte activităţi încredinţate notarilor în statele membre în cauză – precum participarea la sechestrul imobiliar sau intervenţia în materie de drept succesoral – şi consideră că, de asemenea, acestea nu implică exercitarea autorităţii publice. Astfel, majoritatea acestor activităţi sunt exercitate sub supravegherea unei instanţe sau conform voinţei clienţilor.

În continuare, Curtea arată că în limitele competenţelor lor teritoriale respective, notarii îşi exercită profesia în condiţii de concurenţă, ceea ce nu este caracteristic exercitării autorităţii publice. De asemenea, aceştia răspund direct și personal, faţă de clienţii lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greşeală săvârşită în exercitarea activităţii lor, spre deosebire de autorităţile publice pentru greşelile cărora răspunderea este asumată de stat.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că activităţile notariale, astfel cum sunt definite în prezent în statele membre în cauză, nu sunt asociate exercitării autorităţii publice în sensul articolului 45 din Tratatul CE. Prin urmare, condiţia de cetăţenie impusă de reglementarea acestor state pentru accesul la profesia de notar constituie o discriminare pe motiv de cetăţenie, interzisă de Tratatul CE.

În sfârşit, în a doua parte a hotărârilor, Curtea constată că, ţinând seama de împrejurările speciale care au însoţit procesul legislativ, există o situaţie de incertitudine în cadrul Uniunii cu privire la existenţa unei obligaţii suficient de clare (la expirarea termenului acordat în avizele motivate adresate de Comisie statelor membre în cauză prin care le invită să se conformeze directivei) pentru statele membre de a transpune, în ceea ce priveşte profesia de notar, Directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Pe acest temei, Curtea respinge capetele de cerere privind constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul acestei directive.

*)Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani (JO 1989, L 19, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 2, p. 76), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2001 (JO L 206, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 60) şi/sau Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 255, p. 22, Ediţie specială, 05/vol. 8, p. 3)

*

MENŢIUNE: O acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, îndreptată împotriva unui stat membru care nu îşi respectă obligaţiile care decurg din dreptul Uniunii, poate fi formulată de către Comisie sau de către un alt stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul membru în cauză trebuie să se conformeze de îndată hotărârii pronunţate.

În cazul în care consideră că statul membru nu s-a conformat hotărârii, Comisia poate introduce o nouă acţiune prin care să solicite aplicarea unor sancţiuni pecuniare. Cu toate acestea, în situaţia în care nu au fost comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, Curtea poate aplica sancţiuni, la propunerea Comisiei, de la stadiul primei hotărâri.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu