10 Decembrie, 2016

Speţă referitoare la discriminare: Tehleanu c. României – Restituire impozit nedatorat reţinut ilegal de către stat

Dacă tot vorbim azi despre discriminare, vă prezentăm o speţă referitoare la discriminare, găsită pe site-ul JurisprudenţaCEDO.com.

Prezentarea speţei

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află cererea (nr. 1578/03) introdusă împotriva României şi prin care un cetăţean al acestui stat, Dl. Gheorghe Tehleanu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de Dna. Constantin Cojocariu, avocat în Iaşi. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul acestuia, Dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 23 martie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Aşa cum este permis de articolul 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a decis, de asemenea, să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

1. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

4.  Reclamantul s-a născut în 1950 şi locuieşte în Iaşi.

5. În cadrul restructurării armatei, desfăşurată începând din 1995, un număr de măsuri legislative au fost adoptate pentru a încuraja militarii de carieră să solicite trecerea în rezervă. Articolul 31 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (legea nr. 138/1999) le conferea dreptul la o “alocaţie de susţinere” (“alocaţia”), scutită de impozit şi calculată în funcţie de salariul lunar brut.

6. Reclamantul beneficia de statutul de militar, fiind pompier în cadrul Ministerului de Interne (“Ministerul”). La 31 martie 2000 a fost trecut în rezervă şi pensionat anticipat, ca urmare a stării sale de sănătate şi a restructurării menţionate mai sus. I-a fost acordat dreptul la pensie şi la alocaţia menţionată mai sus, calculată pe baza a douăzeci şi şapte de salarii brute. În momentul plăţii acestei alocaţii, Ministerul a dedus din aceasta cuantumul impozitului pe venit, calculat conform dispoziţiilor Ordonanţei nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit (“Ordonanţa nr. 73/1999”), fiind reţinută astfel suma de 40.555.552 lei româneşti vechi, echivalentul a aproximativ 1655 Euro.

7.  Printr-o acţiune îndreptată împotriva Ministerului şi împotriva Brigăzii de pompieri Iaşi, reclamantul a solicitat rambursarea impozitului perceput, care, în opinia sa, nu ar fi trebui reţinut datorită faptului că Legea nr. 138/1999 exonera alocaţia de impozit. În cauză a fost administrată o expertiză contabilă, concluziile acesteia fiind în sensul pretenţiilor reclamantului.

8. Printr-o sentinţă din 27 iunie 2001, Judecătoria Iaşi a respins acţiunea reclamantului. Menţionând că problema care trebuia soluţionată în speţă ţinea de aplicarea concomitentă a dispoziţiilor Legii nr. 138/1999 şi ale Ordonanţei nr. 73/1999, Judecătoria a decis că, deşi alocaţia fusese calculată în funcţie de salariul lunar brut, era necesar ca acest venit să fie supus impozitului deoarece Ordonanţa nr. 73/1999 menţiona salariul net.

9. Printr-o decizie definitivă din 6 iunie 2002, Tribunalul Iaşi a respins recursul formulat de reclamant şi a confirmat ca întemeiată sentinţa menţionată mai sus. Tribunalul a decis că în speţă erau aplicabile regulile privind succesiunea legilor în timp, deoarece articolul 6 lit. f) din Ordonanţa nr. 73/1999 introdusese principiul impozitării veniturilor, că alocaţia în discuţie nu figura printre excepţiile de la această regulă şi că ordonanţa menţionată intrase în vigoare la 1 ianuarie 2000, deci înainte de data calculării drepturilor persoanei interesate.  Mai mult, această interpretare era confirmată de faptul că legislatorul modificase articolul 31 al Legii nr. 138/1999 prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000, aceasta prevăzând expres că alocaţiile de susţinere trebuie calculate în funcţie de salariul lunar net.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ

10. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinentă sunt descrise în Hotărârea Driha c. României (nr. 29556/02, §§ 10-17, 21 februarie 2008).

11. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Tribunalului Iaşi, în special, competent cu soluţionarea în ultimă instanţă a acţiunilor similare celei din prezenta cauză formulate în judeţul Iaşi, în perioada contemporană faptelor analizate, în mai multe ocazii, printre care deciziile definitive din 6 noiembrie 2000, 6 decembrie 2001, 10 şi 23 ianuarie, 23 mai şi 3 iulie 2002, pronunţate în acţiuni împotriva Ministerului de Interne, Tribunalul a confirmat caracterul neimpozabil al alocaţiilor prevăzute de articolul 31 din Legea nr. 138/1999.

Deciziile din 6 decembrie 2001 şi 10 ianuarie 2002 au fost pronunţate de acelaşi complet de judecată ca decizia din 6 iunie 2002 pronunţată asupra acţiunii reclamantului, care face obiectul prezentei cauze. Din informaţiile transmise de Guvern, rezultă că procurorul general a formulat recursuri în anulare contra trei din cele şase decizii definitive menţionate mai sus, alte aproximativ zece recursuri în anulare fiind formulate în special după anul 2002 contra unor hotărâri similare pronunţate în alte judeţe.

ÎN DREPT

I. ASUPRA PRETINSEI VIOLĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1, LUAT ÎN CONSIDERARE INDEPENDENT ŞI COMBINAT CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIE

12. Reclamantul pretinde că alocaţia primită la pensionare a fost supusă în mod ilegal impozitului şi că el a fost supus unui tratament discriminatoriu în raport cu alţi colegi militari ale căror alocaţii nu au fost supuse impozitului, în temeiul unor hotărâri pronunţate de acelaşi Tribunal Iaşi. El invocă pe fond articolul 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie, formulate astfel :

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

“  Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

 Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Articolul 14

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (…) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

13. Guvernul se opune acestor susţineri.

A.  În ceea ce priveşte admisibilitatea

14. Invocând în special jurisprudenţa Kopecký c. Slovacia ([Marea Cameră], nr. 44912/98, CEDO 2004 IX), Guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun actual, de o creanţă sau de o speranţă legitimă, astfel ca articolul 1 din Protocolul nr. 1 să fie aplicabil în speţă, pe motivul că persoana interesată nu beneficiază nici de o decizie definitivă în favoarea sa, nici de o dispoziţie legală sau de o jurisprudenţă consacrată în materie, susceptibile să fundamenteze o speranţă legitimă. Astfel, ar urma să fie respins capătul de cerere fundamentat pe articolul 1 alineatul 1 din Protocolul nr. 1, ca fiind incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.

15.  Curtea consideră că argumentul Guvernului ţine de invocarea unei excepţii de inadmisibilitate pentru incompatibilitatea ratione materiae în ceea ce priveşte aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, având în vedere natura plângerilor şi elementele dosarului, consideră că este necesară unirea acestei excepţii cu fondul.

16. Mai mult, Curtea constată că cele două plângeri nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea relevă, de asemenea, că aceste plângeri nu sunt lovite de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Astfel, urmează să fie declarate admisibile.

B. În ceea ce priveşte fondul

17. În opinia Guvernului, nu există nici divergenţe majore în jurisprudenţa internă în materie, nici nu se poate susţine absenţa unui mecanism care să permită eliminarea acestor divergenţe, având în vedere că în special prin intermediul recursului în anulare, jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a devenit constantă, în sensul impozitării alocaţiilor în cauză.

 Anumite decizii definitive care au declarat ilegală impozitarea alocaţiilor nu au făcut, totuşi, obiectul unui recurs în anulare, din motive financiare, având în vedere caracterul redus al sumei puse în discuţie, sau din motive de procedură, având în vedere, în special, lipsa interesului de a acţiona din partea ministerelor în cauză, în cazul în care însuşi Ministerul Finanţelor fusese condamnat de instanţe să ramburseze sumele reţinute cu titlu de impozit de alte ministere, urmare instrucţiunilor pe care acesta le-a transmis.

18. Invocând în special asupra cauzele Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei (Hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332) şi Smokovits şi alţii c. Greciei (nr. 46356/99, § 32, 11 aprilie 2002), reclamantul susţine că pe baza articolului 31 din Legea nr. 138/1999 şi a jurisprudenţei interne din momentul introducerii acţiunii sale, beneficia de o speranţă legitimă în ceea ce priveşte neimpozitarea alocaţiei sale şi că recursurile în anulare formulate la solicitarea ministerelor interesate au avut ca efect schimbarea jurisprudenţei pertinente după anul 2002. În opinia părţii interesate, Ordonanţa nr. 73/1999 invocată de Guvern nu poate reprezenta baza legală a ingerinţei suferite, aceasta nerespectând condiţile de precizie şi previzibilitate.

19. Curtea constată că în cauza Driha precitată, similară cu prezenta cauză, a examinat aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1, ajungând la concluzia că reclamantul beneficia de un “bun” în sensul jurisprudenţei Curţii asupra articolului menţionat, având în vedere suma care i-ar fi trebuit alocată în temeiul articolului 31 din Legea nr. 138/1999. Curtea a decis, de asemenea, că a existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie, datorită ingerinţei vădit ilegale pe planul dreptului intern reprezentată de impozitarea alocaţiei în cauză şi de absenţa motivelor de natură să justifice tratamentul diferenţiat al reclamantului în raport cu alte persoane care se găseau într-o situaţie similară (Driha, precitat, §§ de la 22 la 33 şi de la 37 la 39).

20.   Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. În aceeaşi linie cu hotărârea susmenţionată, Curtea consideră că articolul 1 din Protocolul nr. 1 îşi găseşte aplicarea în speţă, dat fiind că în temeiul dispoziţiilor clare ale articolului 31 din Legea nr. 138/1999, reclamantul era în drept să îşi formuleze aşteptarea ca alocaţia sa să fie scutită de impozit, aşa cum reieşea şi din jurisprudenţa internă din momentul în care a contestat impunerea în cauză. Ca şi în cauza Driha, precitată, ingerinţa reprezentată de impozitarea alocaţiei sale apare ca fiind vădit ilegală pe planul dreptului intern şi, pe cale de consecinţă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor reclamantului. De asemenea, Curtea observă că alţi militari trecuţi în rezervă au beneficiat de această alocaţie fără să fie grevată de impozit şi că Guvernul nici nu a dovedit absenţa unui tratament diferenţiat între reclamant şi colegii săi militar care se găseau într-o situaţie similară, nici nu a furnizat o justificare valabilă pentru acest tratament diferenţiat (paragrafele 10, 11 şi 17 in fine de mai sus şi Driha, precitată, § 38).

21. Astfel, Curtea consideră că urmează a fi respinsă excepţia de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern şi concluzionează că a existat în cauză o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare în mod independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie.

II. ASUPRA CELORLALTE PRETINSE VIOLĂRI

22.   Invocând articolul 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul formulează plângere cu privire la caracterul pretins inechitabil al procedurii, datorită jurisprudenţei contradictorii a instanţelor naţionale şi a lipsei de independenţă şi imparţialitate din partea judecătorilor care au examinat acţiunea sa împotriva Ministerului.

23.  Curtea reaminteşte că nu este inclus în sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil contenciosul fiscal, în ciuda efectelor patrimoniale pe care acesta le cauzează în mod necesar situaţiei contribuabililor (Ferrazzini c. Italie [Marea Cameră], nr. 44759/98, §§ 21-30, CEDO 2001 VII).

24.  Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul articolului 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea articolului 35 alin. 4.

III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

25.  În conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenţie,

“ Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.

A.  Despăgubirea

26. Reclamantul solicită 2648 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit, şi anume suma de aproximativ 1655 EUR reţinuţi de Minister cu titlu de impozit, sumă actualizată în raport cu anul 2000, precum şi suma de 5000 EUR cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.

27. Guvernul se opune acordării unei sume cu titlu de daune materiale. De asemenea, Guvernul susţine că o eventuală constatare a violării ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins şi consideră că, în orice situaţie, suma solicitată cu acest titlu este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

28. Având în vedere violările constatate ale articolului 1 din Protocolul 1, luat în considerare independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie, Curtea consideră, statuând în echitate, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, că se cuvine să fie acordată reclamantului suma de 2000 EUR cu titlu de daune materiale.

29. De asemenea, Curtea consideră că evenimentele în cauză au cauzat reclamantului o stare de incertitudine şi suferinţe pentru a căror reparaţie constatarea violării nu ar fi suficientă. Curtea consideră că suma de 1000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant.

B. Taxe şi cheltuieli

30. Reclamantul solicită, de asemenea, suma de 3462 EUR pentru taxele şi cheltuielile efectuate în cauza în faţa Curţii, sumă ce urmează a fi virată direct avocatului său, şi furnizează pentru aceasta o notă referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate.

31. Guvernul nu se opune la plata către reclamant a unei sume corespunzătoare cheltuielilor necesare şi reale, dar susţine că o parte a cererii este speculativă, referindu-se la cheltuieli eventuale, şi că numărul de ore facturate este excesiv.

32. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea taxelor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii acestora. În cauza de faţă, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1300 EUR pentru procedura în faţa Curţii, sumă plătibilă direct avocatului reclamantului.

C. Daune moratorii

33. Curtea consideră de cuviinţă să calculeze valoarea daunelor moratorii la o rată egală cu facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului referitoare la inaplicabilitatea ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi o respinge;

2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile fondate pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;

3. Decide că a exista violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare în mod independent şi combinat cu articolul 14 din Convenţie;

4. Decide

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:

i. 2000 EUR (două mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale;

ii. 1000 EUR (una mie euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale;

iii. 1300 (una mie trei sute euro), pentru taxe şi cheltuilei, care se va vira direct avocatului reclamantului.

b) că începând cu data expirării termenului menţionat şi până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă având o rată egală cu facilitatea împrumutului marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 16 septembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 alineatele 2 şi 3 din Regulament.

Sursa: JurisprudenţaCEDO.com

Despre autor  ⁄ Ioana Popa

Ioana Popa este redactor la LegeStart din anul 2011. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.

Fara comentarii

Scrie un comentariu