5 Decembrie, 2016

Soluţionarea contestaţiilor fiscale (II)

IV) Neajunsuri în reglementarea incompatibilităţilor în soluţionarea contestaţiilor
 
Prin „Decizia de impunere anuală pentru persoanele fizice române cu domiciliul în România pe anul 2003″, număr înregistrare 16301051315098 din 25 martie 2009, din cadrul D.G.F.P. Dolj, i s-a stabilit d-lui G.N. o „Diferenţă de impozit anual de regularizat” „stabilită în plus” de organul fiscal, în anul 2009, pentru anul 2003, de 36.820.000 lei.

Această „diferenţă de impozit” a fost stabilită de o doamnă, iar contestaţia a fost soluţionată de soţul acesteia.

Cu toate că şeful serviciului contestaţii a fost atenţionat asupra acestei incompatibilităţi, acesta a menţionat (1) că „legea nu prevede o asemenea incompatibilitate”, (2) că „este firesc ca soţul să-şi apere soţia”, şi (3) că „persoanele nemulţumite au dreptul să acţioneze în justiţie”.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Codul de procedură civilă „Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare. De asemenea nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.”

Incompatibilităţile prevăzute de art. 24 din Codul de procedură civilă ar trebui să fie extinse, prin analogie, şi în cazul soluţionării contestaţiilor în sensul că „organul fiscal în cadrul căruia s-a întocmit un act de control nu trebuie să aibă dreptul la soluţionarea contestaţiei respectivului act de control”.

Ori, în condiţiile actualelor prevederi legale, acelaşi organ fiscal, care stabileşte obligaţii bugetare în sarcina contribuabililor, soluţionează şi cererile prin care se  contestă respectivele obligaţii de plată.

Condiţia de imparţialitate pe care o reclamă soluţionarea unei contestaţii în mod echitabil s-ar realiza numai în condiţiile în care prin lege s-ar prevedea că „organul fiscal care a întocmit un act de control devine incompatibil să soluţioneze cererea de contestaţie a respectivului act de control”.

Aceeaşi persoană (juridică) nu poate să fie şi jucător (care driblează, faultează, marchează şi din ofsaid, şi cu mâna etc.) şi să fie arbitru (caz în care îşi validează propriile abateri, indiferent cât de multe şi de grave ar fi acestea).

Cerinţa de incompatibilitate pe care o reclamă soluţionarea unei contestaţii în mod echitabil decurge atât din art. 24 din Codul de procedură civilă al României, cât şi din prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De reţinut că actele normative care reglementează soluţionarea contestaţiilor nu conţin nicio prevedere cu privire la incompatibilităţi, edificator în acest sens fiind şi „Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2.137 din 25 mai 2011 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”, publicat în Monitorul Oficial  nr.  380 din 31 mai 2011.

Din cauza nereglementării incompatibilităţilor în soluţionarea contestaţiilor sunt frecvente cazurile în care atât actele de control (şi/sau de stabilire a diferitelor obligaţii fiscale), cât şi soluţionarea contestaţiilor contribuabililor faţă de acestea se face, în cadrul aceluiaşi organ fiscal, şi de către membrii aceleiaşi familii (soţ – soţie, părinţi – copii, fraţi – surori, cumetri): unul întocmeşte actul, iar celălalt (membru al familiei) îl judecă la contestaţie.

Conform unor opinii, încrederea contribuabililor în imparţialitatea celui care soluţionează o contestaţie la un act de control fiscal se asigură numai în condiţiile în care cel care soluţionează o contestaţie fiscală (1) nu este în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, (2) nu se află în relaţii de rudenie, de afinitate şi de interese cu cel care a emis actul contestat.

Altfel spus, conform unei asemenea opinii, imparţialitatea, în soluţionarea contestaţiilor, se poate realiza, în mai mare măsură, prin acţionarea direct în justiţie.

Conform altor opinii, soluţionarea contestaţiilor trebuie să se facă tot în cadrul Ministerului Finanţelor Publice cu condiţia luării unor măsuri radicale pentru ca această activitate să devină credibilă şi eficientă cu adevărat.

V) Cauzele care conduc la numărul foarte mare de contestaţii introduse de contribuabili
 
Dacă s-ar face o analiză a contestaţiilor admise de organele fiscale s-ar constata că, în cadrul unor servicii, marea majoritate a contestaţiilor sunt, pe bandă rulantă, de „Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de …”.

Aceleaşi contestaţii, respinse pe bandă rulantă de organele fiscale ca neîntemeiate, ajunse în justiţie au câştig de cauză în marea majoritate a cazurilor.

Organele fiscale invocă numărul foarte mare de contestaţii pe care le au de soluţionat, ca argument în sprijinul necesităţii menţinerii actualelor reglementări prin care se acordă un termen „perpétuum móbile”, „la nesfârşit” de soluţionare a contestaţiilor.

Considerăm că în locul unor asemenea aberante argumente şi reglementări discriminatorii ar trebui să se umble la cauzele care conduc la numărul foarte mare de contestaţii introduse de contribuabili.

Principalele cauze care conduc la numărul foarte mare de contestaţii introduse de contribuabili sunt:

1. Concepţia, cu adevărat teribilistă, care există la numeroase organe de control care stabilesc în sarcina contribuabililor diferite obligaţii fiscale, cu foarte multă uşurinţă şi superficialitate după concepţia „dacă nu le convine, să acţioneze în justiţie”.

Nimeni nu se gândeşte la numeroasele şi gravele consecinţe negative, pe plan economic, legislativ şi social, pe care le generează, în fiecare an, la nivelul întregii ţări, milioanele de litigii în justiţie dintre organele fiscale şi contribuabili.

2. Existenţa unor prevederi legale cu adevărat teribiliste.

Marea majoritate a contestaţiilor şi, pe cale de consecinţă, şi a litigiilor în justiţie sunt generate de existenţa unor prevederi legale cu adevărat teribiliste, fapt pentru care: 1) în cadrul organelor fiscale, marea majoritate a contestaţiilor sunt respinse, pe bandă rulantă; 2) aceleaşi contestaţii, respinse pe bandă rulantă de organele fiscale ca neîntemeiate, ajunse în justiţie au câştig de cauză în marea majoritate a cazurilor.

Dintre exemplele de prevederi legale cu adevărat teribiliste care generează, în fiecare an (1) milioanele de acţiuni introduse în justiţie de contribuabili, şi (2) cheltuielile iraţionale, din banii publici, de peste 100 de milioane de euro, voi prezenta numai pe următoarele două:

2.1. Cheltuielile de peste 105 milioane de euro, generate de cele circa un milion de acţiuni introduse în justiţie pentru restituirea taxei pe poluare. Această problemă este foarte bine cunoscută, din anul 2007 şi până în prezent, de politicieni, de parlamentari şi de guvernanţi, dar fără a se interveni pe cale legislativă pentru eliminarea acestor cheltuieli, în proporţie de circa 90%, prin restituirea acesteia pe cale administrativă, în loc de a se mai introduce şi acţiuni în justiţie, de sute de mii de persoane fizice şi juridice, în fiecare an, şi aceasta de peste 5 ani.

2.2. În baza actualelor prevederi legale, în cazul în care un contribuabil se înregistrează cu contribuţii şi/sau cu impozite cu reţinere (stopaj) la sursă restante la plată, organele fiscale sunt obligate să aplice următoarele sancţiuni: 1) să calculeze majorări/dobânzi fiscale; 2) să calculeze penalităţi; 3) să aplice amenzi; 4) să întocmească sesizări penale, în aplicarea art. 6 din „Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale”, pe care să le înainteze la Parchet; 5) să treacă la executarea silită chiar din prima zi de restanţă la plata unei obligaţii bugetare; 6) să aplice alte sancţiuni dintre cele prevăzute prin „Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. La nivel de ţară sunt, în fiecare an, şi aceasta de mai mulţi ani, peste 200.000 de sesizări penale, întocmite de organelor fiscale în aplicarea art. 6 din Legea nr. 241/2005, finalizate de organele de cercetare penală (aproape numai) cu NUP, dar generatoare de cheltuieli de peste 30.000.000 de euro anual.

3. Calitatea actelor de control fiscal. Nu puţine au fost cazurile de inspectori fiscali ale căror acte de control au fost contestate până la 90% şi soluţionate în justiţie, în favoarea contribuabililor, (aproape) în aceeaşi proporţie.

4. Calitatea (în special, obiectivitatea şi profesionalismul) activităţii serviciilor de contestaţii, din cadrul organelor fiscale.

Probleme serioase se pun şi cu unele dintre serviciile de contestaţii, din cadrul organelor fiscale.

În condiţiile în care se constată că într-un serviciu de contestaţii cele mai multe soluţii se emit, în mod mecanicist, pe bandă rulantă, de „Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de …”, iar contestaţiile respective ajung în justiţie unde (în aceeaşi speţă) soluţiile sunt contrare, adică de admitere a cererii contribuabilului, ar trebui intervenit, cu măsuri radicale, faţă de un asemenea serviciu şi, în special, faţă de „şeful” de serviciu.

5. Scoaterea organelor fiscale din sfera politicului şi a grupurilor de interese nelegitime.

În condiţiile în care şi conducerea organelor fiscale este numită după criterii politice şi/sau ale unor grupuri (nelegitime) de interese, este uşor de înţeles că modul de soluţionare a unor contestaţii se face şi după „principiul” conform căruia „celui partinic şi/sau din grupul de interese, chiar dacă nu are dreptate, i se va da, şi-i va prisosi, iar celui din opoziţie, chir dacă are dreptate, nu i se va da”.

Desigur că sunt şi cazuri de prieteni de-ai lui Iuda şi/sau de discipoli de-ai lui Machiavelli care au reuşit să capaciteze numeroşi profitori, din toate partidele politice (dar uniţi prin interese nelegitime), pe care i-au servit şi când o duceau greu (când se aflau în opoziţie), gesturi care au fost răsplătite de profitorii respectivi şi care explică secretul menţinerii onor asemenea şefi din finanţe, în aceeaşi funcţie de conducere, de circa 20 de ani, indiferent care partidul care a fost la conducere şi indiferent de abaterile săvârşite de unii dintre aceştia.

În condiţiile în care şi în unităţile fiscale orice angajare (începând chiar de la femeia de serviciu), promovare şi/sau numire în funcţii de conducere se face numai după criterii politice şi/sau ale unor grupuri (nelegitime) de interese, este uşor de înţeles că şi soluţionarea a numeroase contestaţii se face tot după „principiul” menţionat mai sus.

Între indicatori esenţiali de apreciere a activităţii fiecărui organ fiscal, şi a Ministerului Finanţelor Publice în ansamblul său, ar trebui să fie şi:

1) numărul total al actelor de impunere contestate (ca un indicator negativ), din care
2) numărul actelor contestate şi soluţionate de organele fiscale, din care:
2.1) admise (în favoarea contribuabililor);
2.2) respinse;
3) numărul contestaţiilor respinse de organele fiscale dar ajunse şi soluţionate în justiţie, din care:
3.1) admise (în favoarea contribuabililor);
3.2) respinse.
 
VI) Soluţii pentru reglementarea corespunzătoare a contestaţiilor şi a prescripţiei din domeniul fiscal
 
Asigurarea unui tratament juridic şi fiscal nediscriminatoriu, în materie de prescripţie, între stat şi contribuabili se asigură numai în condiţiile în care:

1. Prescripţia se aplică după aceleaşi reguli (prevederi legale), atât statului, cât şi contribuabililor, fără nicio discriminare, din nici un punct de vedre (precum: „termenul de prescripţie”: „data de la care începe să curgă prescripţia” (începutul prescripţiei); „perioada pe care se întinde prescripţia”; „data de la care se sfârşeşte prescripţia” (sfârşitul prescripţiei) etc.).

2. Prin Codul de procedură fiscală se prevede termenul de prescripţie de 45 de zile de la înregistrare pentru cazurile de nesoluţionare (în acest termen) a contestaţiilor de către organele fiscale.

3. Prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) şi alin. (11) din „Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ” (redate în anexă) ar trebui să se aplice şi în cazurile în care soluţionarea contestaţiilor nu se face, de organele fiscale, în termenul legal de 45 de zile. Altfel spus, prin lege ar trebui să se prevadă că orice persoană care constată nesoluţionarea în termenul legal de 45 de zile a unei contestaţii, are dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru admiterea contestaţiei respective, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

4. Reconsiderarea activităţii de contestaţii fiscale.

Organele fiscale invocă numărul foarte mare de contestaţii pe care le au de soluţionat, ca argument în sprijinul necesităţii menţinerii actualelor reglementări prin care se acordă un termen „perpétuum móbile”, „la nesfârşit” de soluţionare a contestaţiilor.

Considerăm că, aşa după cum am mai arătat, în locul unor asemenea aberante argumente şi reglementări discriminatorii ar trebui să se umble la cauzele care conduc la numărul foarte mare de contestaţii introduse de contribuabili.

Urmăreşte subiectul în întregime: partea I, partea a III-a, partea a IV-a.

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Este evaluator în specialitatea evaluare economică şi financiară a întreprinderilor şi expert contabil, membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Cercetător de prestigiu şi profund cunoscător al fiscalităţii în practică, dr. N. Grigorie – Lăcriţa a încheiat şi executat mai multe contracte de cercetare ştiinţifică cu diferiţi agenţi economici din ţară şi străinătate, pe probleme de interes major, soluţiile oferite fiind susţinute de aceştia, de organizaţiile lor patronale şi sindicale, în îmbunătăţirea anumitor prevederi legale.

Fara comentarii

Scrie un comentariu