Uniunea Europeană este în curs de a elabora un ambiţios program de reformă legislativă în sectorul serviciilor financiare. Înainte de sfârşitul acestui an, Comisia va propune toate elementele de bază necesare pentru o ameliorare fundamentală a modului în care pieţele financiare europene sunt reglementate şi supravegheate.
Reforma UE în domeniul serviciilor financiare este structurată în jurul a patru obiective strategice, şi anume îmbunătăţirea supravegherii sectorului financiar; consolidarea instituţiilor financiare şi stabilirea unui cadru pentru redresarea lor dacă este cazul, aducerea unui grad mai mare de siguranţă şi transparenţă pe pieţele financiare şi sporirea protecţiei consumatorilor de servicii financiare. Se preconizează că această amplă reformă va readuce sectorul serviciilor financiare în slujba economiei reale, în special pentru finanţarea creşterii Propunerea de instituire a unei TTF are rolul de a completa aceste reforme reglementare.
Prezentare
Capitolul I (Obiect, domeniu de aplicare şi definiţii)
Capitolul defineşte cadrul esenţial al TTF propuse spre aplicare la nivelul UE. Această TTF vizează impozitarea tranzacţiilor brute înainte de orice compensare. Domeniul de aplicare al taxei este amplu, deoarece îşi propune să acopere tranzacţiile care se referă la toate tipurile de instrumente financiare care, în multe cazuri, se substituie reciproc. Astfel, domeniul de aplicare cuprinde instrumente care sunt negociabile pe piaţa de capital şi instrumente de pe piaţa monetară (cu excepţia instrumentelor de plată), participaţii sau acţiuni la organismele de plasament colectiv (care includ OPCVM şi fondurile de investiţii alternative8) şi contracte pe instrumente derivate.
În plus, domeniul de aplicare al taxei nu se limitează la tranzacţiile de pe pieţele organizate, cum ar fi pieţele reglementate sau sistemele alternative de tranzacţionare, ci acoperă şi alte tipuri de tranzacţii, inclusiv tranzacţiile extrabursiere. De asemenea, ea nu se reduce la aspectul transferului de proprietate, ci reprezintă mai degrabă o obligaţie asumată, reflectând dacă instituţia financiară implicată îşi asumă sau nu riscul pe care îl prezintă un anumit instrument financiar („cumpărare şi vânzare”). De asemenea, în cazul în care un contract pe instrumente financiare derivate are ca rezultat furnizarea de instrumente financiare, în afară de contractul pe instrumentele financiare derivate (care este impozabil), şi furnizarea de instrumente financiare este supusă taxei, dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii de impozitare.
Tranzacţiile cu Banca Centrală Europeană şi cu băncile centrale naţionale sunt totuşi excluse din sfera de impozitare, astfel încât să se evite orice impact negativ asupra posibilităţilor de refinanţare a instituţiilor financiare sau asupra politicilor monetare în general. În special, atât pentru instrumentele financiare a căror cumpărare, vânzare sau transfer se impozitează, cât şi pentru încheierea sau modificarea contractelor cu instrumente financiare derivate, cadrul de reglementare pertinent la nivelul UE prevede un set de definiţii clar, cuprinzător şi acceptat. Contractele cu instrumente derivate menţionate se referă la instrumente derivate în scopuri investiţionale. Reiese din definiţiile utilizate că tranzacţiile de schimb valutar cu decontare la vedere nu sunt tranzacţii financiare impozabile, în timp ce contractele cu instrumente derivate pe valută sunt.
Contractele cu instrumente derivate referitoare la mărfuri sunt şi ele incluse, nu însă şi tranzacţiile fizice cu mărfuri. Tranzacţiile financiare pot fi reprezentate şi de achiziţia/vânzarea sau transferul de produse structurate, adică titluri tranzacţionabile şi alte instrumente financiare prezentate prin intermediul securitizării. Aceste produse sunt comparabile cu orice alt instrument financiar şi, în consecinţă, trebuie să fie acoperite de termenul „instrument financiar” astfel cum este utilizat în prezenta propunere. Excluderea lor din domeniul de aplicare al TTF ar crea posibilităţi de evaziune.
Această categorie de produse include în special obligaţiuni, warrante şi certificate, securitizări bancare, care transferă de obicei riscul de credit aferent activelor precum ipotecile sau împrumuturile pe piaţă, şi securitizări din asigurări, care presupun transferul unor alte tipuri de riscuri, de exemplu subscrierea. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al taxei este axat pe tranzacţiile financiare desfăşurate de instituţii financiare care acţionează în calitate de părţi la o tranzacţie financiară, fie în cont propriu sau în contul altor persoane, fie în numele unei părţi la tranzacţie. Această abordare garantează că TTF este aplicată temeinic.
În practică, acest principiu reiese în general din înscrisurile din registrele de evidenţă. Definiţia instituţiilor financiare este vastă şi include, în principal, societăţile de administrare a investiţiilor, pieţele organizate, instituţiile de credit, întreprinderile de asigurare şi reasigurare, organismele de plasament colectiv şi administratorii lor, fondurile de pensii şi administratorii lor, holdingurile, societăţile de leasing financiar, vehiculele investiţionale, şi, acolo unde este posibil, se referă la definiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a UE adoptată în scopuri de reglementare. În afară de cele enumerate anterior, trebuie considerate instituţii financiare şi alte persoane care desfăşoară anumite activităţi financiare pe o bază semnificativă..
Directiva propusă prevede delegarea competenţelor pentru cazurile mai detaliate.
Contrapartidele centrale (CPC), depozitarii centrali de valori mobiliare (Central Securities Depositories – CSD) şi depozitarii centrali internaţionali de valori mobiliare (International Central Securities Depositories – ICSD) nu sunt consideraţi instituţii financiare în măsura în care exercită funcţii care nu sunt considerate a fi o activitate de tranzacţionare în sine şi reprezintă factori determinanţi pentru o funcţionare mai eficientă şi mai transparentă a pieţelor financiare.
Aplicarea teritorială a TTF propuse şi drepturile de impozitare ale statelor membre sunt definite pe baza principiul reşedinţei. Pentru ca o tranzacţie financiară să fie impozabilă în UE, una dintre părţile la tranzacţie trebuie să fie stabilită pe teritoriul unui stat membru. Impozitarea se va practicaîn statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul unei instituţii financiare, cu condiţia ca această instituţie să fie parte la tranzacţie, acţionând fie în cont propriu, fie în contul unei alte persoane, fie în numele unei părţi la tranzacţie.
În cazul în care aceste sedii ale diferitelor instituţii financiare care sunt părţi la tranzacţie sau acţionează în numele acestor părţi sunt situate pe teritoriul unor state membre diferite, aceste state membre diferite vor fi în măsură să impoziteze tranzacţia la ratele pe care le-au stabilit în conformitate cu prezenta propunere. În cazul în care sediile respective sunt localizate pe teritoriul unui stat care nu este parte a Uniunii, tranzacţia nu este supusă TTF în UE, cu excepţia cazului în care una dintre părţile la tranzacţie este stabilită în UE, caz în care se consideră că şi instituţia financiară din ţara terţă este stabilită în acelaşi loc şi tranzacţia devine impozabilă în statul membru respectiv. Atunci când tranzacţiile se efectuează în sisteme de tranzacţionare din afara UE, ele vor fi supuse taxei în cazul în care cel puţin una din unităţile care desfăşoară sau care intervin în această tranzacţie este situată în UE.
Cu toate acestea, dacă persoana care trebuie să plătească taxa poate să demonstreze că nu există nicio legătură între substanţa economică a tranzacţiei şi teritoriul unui stat membru, este posibil ca instituţia financiară să nu fie considerată ca fiind stabilită într-un stat membru. În plus, atunci când instrumentele financiare a căror cumpărare sau vânzare este impozabilă fac obiectul unui transfer între entităţile unui grup, acest transfer va fi impozabil chiar dacă nu este vorba despre o cumpărare sau o vânzare.
Rezultă din cele de mai sus că multe activităţi financiare nu sunt considerate a fi tranzacţii financiare în logica TTF, care urmăreşte obiectivele menţionate anterior. Ca urmare a excluderii pieţelor primare, după cum s-a explicat anterior, majoritatea activităţilor financiare obişnuite relevante pentru cetăţeni şi agenţi economici rămân în afara domeniului de aplicare al TTF.
Acest lucru este valabil pentru încheierea contractelor de asigurare, pentru contractarea creditelor ipotecare, creditelor de consum, serviciilor de plată etc. (deşi tranzacţionarea ulterioară a acestora prin intermediul produselor structurate este inclusă). De asemenea, tranzacţiile cu valută pe pieţele la vedere (spot) se situează în afara domeniului de aplicare al TTF, păstrând libera circulaţie a capitalurilor. Cu toate acestea, contractele pe instrumente derivate bazate pe tranzacţii valutare sunt acoperite de TTF, pentru că nu constituie, în sine, tranzacţii valutare.
Capitolul II (exigibilitate, valoarea impozabilă şi ratele taxei)
Momentul exigibilităţii se defineşte ca fiind momentul în care are loc tranzacţia financiară. Anularea ulterioară a tranzacţiei nu poate fi considerată un motiv de excludere a exigibilităţii taxei decât în cazurile în care s-au comis erori. De vreme ce achiziţia/vânzarea sau transferul anumitor instrumente financiare (cu excepţia instrumentelor derivate), pe de o parte, şi achiziţia/vânzarea, transferul, încheierea sau modificarea contractelor pe instrumente derivate, pe de altă parte, diferă ca natură şi caracteristici, acestea trebuie să fie asociate unor valori impozabile diferite. Pentru achiziţionarea şi vânzarea anumitor instrumente financiare (altele decât instrumentele financiare derivate), de obicei se stabileşte un preţ sau orice altă formă de contraprestaţie.
Decurge deci logic că aceasta urmează a fi definită ca valoare impozabilă. Pentru a evita denaturările pieţei sunt necesare reguli speciale în cazul în care contraprestaţia este inferioară preţului pieţei sau pentru tranzacţiile care au loc între entităţile unui grup şi care nu sunt acoperite de noţiunile de „cumpărare” şi „vânzare”. În aceste cazuri, valoarea impozabilă urmează a fi preţul pieţei, stabilit în condiţii obiective la momentul în care TTF devine exigibilă. Pentru achiziţia/vânzarea, transferul, încheierea şi modificarea contractelor pe instrumente derivate, valoarea impozabilă a TTF va fi valoarea noţională la momentul în care contractul pe instrumente derivate este cumpărat/vândut, transferat, încheiat sau modificat.
Această abordare ar permite o aplicare simplă şi directă a TTF la contractele pe instrumente derivate, asigurând în acelaşi timp un nivel scăzut al costurilor de punere în conformitate şi al costurilor administrative. Ea ar fi de natură să îngreuneze reducerea artificială a sarcinii fiscale prin formularea ingenioasă a contractelor pe instrumente derivate, deoarece nu ar exista niciun stimulent fiscal pentru angajarea, spre exemplu, într-un contract numai pe diferenţe de preţuri sau valori. În plus, această abordare presupune impozitarea la momentul achiziţiei/vânzării, transferului, încheierii sau modificării contractului, faţă de impozitarea fluxurilor de numerar în diferite momente ale ciclului de viaţă a contractului. Rata care trebuie utilizată în acest caz trebuie să fie mai degrabă scăzută, pentru a defini o sarcină fiscală adecvată.
Ar putea fi necesar ca în statele membre să se formuleze dispoziţii speciale în scopul de a preveni evaziunea, frauda şi abuzul fiscal. De exemplu, în cazurile în care valoarea noţională este împărţită artificial: valoarea noţională a unui swap ar putea fi împărţită la un factor ridicat în mod arbitrar şi toate plăţile ar putea fi înmulţite cu acelaşi factor Astfel, fluxurile de numerar ale instrumentului ar rămâne neschimbate, însă baza de impozitare s-ar reduce în mod arbitrar. Sunt necesare dispoziţii speciale pentru a stabili valoarea impozabilă în cazul tranzacţiilor a căror valoare impozabilă (sau părţi ale acesteia) este exprimată în altă monedă decât cea a statului membru în care se calculează taxa.
Achiziţia/vânzarea sau transferul anumitor instrumente financiare altele decât instrumentele financiare derivate, pe de o parte, şi achiziţia/vânzarea, transferul, încheierea sau modificarea contractelor pe instrumente derivate, pe de altă parte, sunt de natură diferită. În plus, există o mare probabilitate ca pieţele să reacţioneze diferit faţă de impunerea unei taxe asupra tranzacţiilor financiare aplicate fiecăreia dintre aceste două categorii. Din aceste motive şi pentru a garanta o impozitare echitabilă, celor două categorii trebuie să li se aplice rate diferenţiate.
De asemenea, ratele trebuie să ţină seama de diferenţele dintre metodele aplicabile pentru stabilirea valorilor impozabile. În general, se propune ca ratele minime de impozitare (peste care se lasă o marjă de manevră pentru politicile naţionale) să fie stabilite la un nivel suficient de ridicat pentru a permite realizarea obiectivului de armonizare stabilit de prezenta directivă. În acelaşi timp, ratele propuse sunt suficient de mici pentru ca riscurile de delocalizare să se situeze la rândul lor la un nivel minim.
Capitolul III (Plata TTF, obligaţiile aferente şi prevenirea fraudei, evaziunii şi abuzului)
Prezenta propunere defineşte domeniul de aplicare al TTF, prin trimitere la tranzacţiile financiare la care este parte o instituţie financiară stabilită pe teritoriul statului membru în cauză (acţionând fie în cont propriu, fie în contul altei persoane) sau prin trimitere la tranzacţiile în care instituţia acţionează în numele unei părţi. În realitate, instituţiile financiare efectuează cea mai mare parte a tranzacţiilor pe pieţele financiare, iar TTF trebuie să se axeze asupra sectorului financiar în sine şi nu asupra cetăţenilor. Prin urmare, aceste instituţii trebuie să aibă obligaţia de a plăti autorităţilor fiscale această taxă. Cu toate acestea, statele membre trebuie să aibă posibilitatea de a transfera răspunderea solidară pentru plata taxei asupra altor persoane, inclusiv în cazurile în care una din părţile la tranzacţie are sediul în afara Uniunii Europene.
Multe tranzacţii financiare sunt efectuate prin mijloace electronice. În aceste cazuri, TTF trebuie plătită chiar în momentul în care devine exigibilă. În alte cazuri, TTF trebuie plătită într-un termen care să fie suficient de lung ca să permită prelucrarea manuală a plăţii, fără a facilita însă acumularea unui avantaj necuvenit de flux de numerar de către instituţia financiară respectivă. O perioadă de trei zile lucrătoare poate fi considerată adecvată în acest sens. Statelor membre trebuie să le revină obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru ca TTF să fie percepută corect şi prompt şi de a preveni frauda, evaziunea şi abuzul. În acest context, statele membre trebuie să utilizeze legislaţia UE existentă şi viitoare în materie de pieţe financiare, care include obligaţiile de raportare şi de întreţinere a datelor referitoare la tranzacţiile financiare.
Ori de câte ori este necesar, statele membre trebuie să utilizeze instrumentele de cooperare administrativă disponibile care privesc evaluarea şi recuperarea taxelor, în special Directiva 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE10 (aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2013) şi Directiva 2010/24/CE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri11 (aplicabilă de la 1 ianuarie 2012). Acolounde este relevant şi necesar, trebuie să se recurgă şi la alte instrumente precum Convenţia multilaterală OCDE – Consiliul Europei privind asistenţa administrativă reciprocă în materie fiscală.
Directiva propusă prevede competenţe delegate pentru stabilirea elementelor de detaliu. Împreună cu abordarea conceptuală care stă la baza TTF (sferă de aplicare extinsă; principiul reşedinţei, absenţa derogărilor), regulile menţionate mai sus prevăd posibilitatea de a reduce la minimum frauda fiscală, evaziunea sau abuzul.
Capitolul IV (Dispoziţii finale)
Decurge din obiectivul de armonizare al prezentei propuneri că statele membre nu trebuie să aibă dreptul de a menţine sau de a introduce alte taxe pe tranzacţiile financiare în afară de TTF sau TVA. Într-adevăr, în ceea ce priveşte TVA, dreptul de a opta pentru impozitarea anumitor operaţiuni, prevăzut la articolul 137 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată13, trebuie să se aplice în continuare. Evident, alte taxe precum cele pe primele de asigurare etc. au un caracter diferit, la fel ca taxele de înregistrare aplicate tranzacţiilor financiare, dacă reprezintă cu adevărat o rambursare a costurilor suportate sau o contraprestaţie pentru serviciile furnizate. Aceste impozite şi taxe nu sunt afectate de prezenta propunere.
Dispoziţiile conţinute în Directiva 2008/7/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital14 continuă să se aplice, în principiu, integral. Aceasta presupune, de exemplu, că emiterea primară – astfel cum se menţionează la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/7/CE – a acţiunilor sau a altor titluri de acelaşi tip sau a certificatelor reprezentând astfel de titluri, a obligaţiunilor – inclusiv a obligaţiunilor de stat – sau a altor titluri negociabile referitoare la împrumuturi nu este supusă unei TTF în UE. Pentru a evita orice conflict potenţial între cele două directive, trebuie să se prevadă faptul că directiva propusă aici are întâietate faţă de dispoziţiile Directivei 2008/7/CE.
Implicații bugetare
Estimările preliminare indică faptul că în întreaga UE veniturile fiscale ar atinge anual 57 miliarde EUR, în funcţie de reacţiile pieţei. Propunerea ar crea practic un nou flux de venituri pentru statele membre şi pentru bugetul UE – în conformitate cu propunerea de Decizie a Consiliului privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene din 29 iunie 2011. Veniturile generate de TTF în UE poate fi folosite, integral sau parţial, ca resurse proprii pentru bugetul UE, înlocuind astfel anumite resurse proprii existente plătite de la bugetele naţionale şi contribuind la eforturile de consolidare bugetară din statele membre.
