3 Decembrie, 2016

România lucrului bine făcut înseamnă și o reformă în domeniul fiscal

Așa cum era de așteptat, odată cu încheierea alegerilor și apropierea sfârșitului de an (când expiră o parte a clauzelor de stabilitate fiscală din contractele de concesiune) revine pe tapet discuția despre redevențe. Se pare că actualul executiv lucrează deja la un proiect privind impozitarea hidrocarburilor și e de dorit ca acesta să fie unul fundamentat, care să asigure premise stabile (a se citi că nu va suferi modificări după ce va fi implementat) pentru dezvoltare. În acest sens, proiectul ar trebui asumat de către președinte și, eventual, de opoziție iar reglementarea prin Ordonanță de Urgență ar trebui să nu fie o opțiune.

Ar fi de remarcat și că proiectul prezidențial câștigător nu conține prevederi exprese privind reforma propriu-zisă în ceea ce privește impozitarea hidrocarburilor, mai exact cu privire la redevențe. Iar actualul (sau mai probabil viitorul) ministru de Finanțe ar urma să aibă mari dificultăți în implementarea politicii lucrului bine făcut în domeniul fiscal. Singura referire din programul prezidențial câștigător este inclusă în secțiunea privind securitatea energetică. Astfel, noul președinte își propune ca „o parte din redevenţele către bugetul central să fie reorientate către comunităţile locale şi chiar către proprietarii terenurilor, aşa cum se întâmplă în SUA”.

Modul de implementare al unui astfel de obiectiv nu intră în aria mea de competență, întrucât implică modificarea Constituției. Astfel, comisia pentru revizuirea acesteia va trebui să decidă dacă supune aprobării modificarea art. 136 alin. (3), care menționează faptul că „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Deci conform actualei constituţii, hidrocarburile din subsol nu aparţin proprietarului privat al terenului respectiv, ci aparţin statului. Constituția nu împiedică însă o alocare discreționară a veniturilor bugetare din aceste surse.

O alternativă ar fi ca sumele colectate să fie alocate bugetelor locale ce administrează suprafețele care generează respectivele venituri bugetare. Pentru aceasta însă, trebuie modificate principiile finanțelor publice (neafectarea veniturilor bugetare) menționate și în Legea 500/2002 privind finanțele publice care menționează la art. 8 alin. (2) faptul că „veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.

Prin urmare, cred că acest obiectiv privind reorientarea veniturilor din redevențe asumat de către președinte este dificil de implementat în practică. Rămâne în discuție constituirea unui fond suveran care să asigure o distribuire intergenerațională a bunăstării generată de exploatarea resurselor epuizabile, însă acest aspect merită o analiză dedicată.

Dar până la distribuirea veniturilor bugetare, după cum menționează alt principiu enunțat în programul președintelui, și anume că „nu politica bugetară trebuie să conducă politica fiscală”, cred că președintele (sau consilierii lui) trebuie să analizeze variantele optime de colectare a taxelor pe exploatarea hidrocarburilor – și acest lucru doar pentru că anumite obiective privind fiscalitatea, ce cad mai degrabă în sarcina executivului, au fost abordate în programul prezidențial câștigător.

Fără a avea acces la varianta de lucru a proiectului legislativ în domeniul impozitării hidrocarburilor dezvoltat de Ministerul Finanțelor Publice, înțeleg că intenția este de a trece de la o variantă arhaică de impozitare (prin redevențe), la una modernă (și ceva mai complicată), care ar impune un impozit suplimentar pe profitul din activitatea de exploatare a hidrocarburilor. E salutar efortul ministerului de a introduce o impozitare modernă în acest domeniu. Cu toate acestea, aș avea anumite rezerve privind capacitatea administrativă existentă în cadrul ministerului de a implementa un asemenea sistem complex.

Probabil noul președinte nu va fi de acord să îşi dea girul prin promulgarea imediată a unei legi, care să reașeze tot sistemul de impunere în domeniu, fără o analiză detaliată în acest sens. Analiza va trebui să nu se abată de la obiectivele strategice, și anume impozitarea corectă a exploatării resurselor minerale (redevențele în sine sunt irelevante, ele reprezintă doar un mijloc). După atâtea sute de ani de literatură în domeniul taxelor, sigur vom găsi un impozit direct aplicabil care poate colecta partea corectă cuvenită statului și implicit generațiilor viitoare. Sistemul de impozitare trebuie însă să țină cont și de alte obiective economice, cum ar fi independența energetică și implicit atragerea investițiilor în acest domeniu.

Ce vrem să impozităm?

Practic vrem să impozităm profiturile excepţionale din exploatarea resurselor epuizabile, spre deosebire de impunerea unor redevenţe dependente de cantităţile exploatate.

Ideea de bază este că, în măsura în care exploatarea unor resurse naturale epuizabile generează randamente financiare mult mai mari decât cele pe care un alt investitor le obține, în condiții similare de risc, dar în altă industrie, statul poate fi îndreptăţit în a impozita suplimentar respectivul agent economic (indiferent de metodă: „resource rent tax”, redevenţe, impozit pe profit suplimentar etc).

Pentru a surprinde aceste profituri este nevoie ca, alături de Ministerul Finanțelor Publice, să fie implicate și alte instituții ale statului, și anume Departamentul pentru energie din cadrul Ministerului Economiei şi, mai ales, Agenția Națională pentru Resurse Minerale. Implicarea acestor instituții va ajuta în determinarea perimetrelor impozabile și mai ales a profitabilității acestora.

Practic, în industria petrolieră trebuie analizat doar segmentul upstream (explorare, dezvoltare şi producţie) pentru o impozitare diferenţiată de alte activităţi economice. Celelalte segmente şi anume midstream – transport, rafinare şi prelucrare, downstream – distribuţie şi comercializare implică doar alocarea de resurse financiare şi, prin urmare, nu ar trebui incluse în analiză.

Pentru a putea așeza un sistem fiscal eficient (și a colecta venituri bugetare cât mai mari păstrând în același timp atractivitatea climatului investițional), factorii decizionali trebuie să fie capabili să determine (în mod independent de raportările financiare ale agenţilor economici respectivi) profitabilitatea actuală şi, mai ales, cea viitoare a sectorului la un nivel cât mai detaliat (adică până la nivelul contabilităţii de gestiune a celei mai mici unităţi de exploatare, sondă sau câmp petrolifer).

Cât vrem să impozităm?

Un astfel de model poate arăta, la un nivel foarte detaliat, profiturile ce pot fi obținute din exploatare. Mai departe, el poate arăta și efectele anumitor măsuri fiscale, precum introducerea unei cote diferite de impozit, introducerea unor redevenţe asupra investitorilor şi, mai ales, modul în care profitabilitatea acestora este afectată. Practic, dacă modelul arată că rata de profitabilitate din exploatarea hidrocarburilor dintr-un perimetru de exploatare este mai mare de 15% (cu titlu de exemplu), atunci statul ar trebui să atragă spre buget tot ce excede această rată de profit. Dacă rata de rentabilitate este mai mică, atunci statul trebuie să ia măsuri fiscale, prin care să păstreze atractivitatea investiţională. Modul în care sunt atrase sumele la buget (prin aplicarea redevenţelor sau a unui impozit suplimentar etc.) este un obiectiv tactic dependent de mai multe aspecte, cel mai important fiind capacitatea administrativă a aparatului fiscal.

Acest demers implică existenţa în cadrul Ministerului Finanţelor Publice a unui model financiar extrem de minuțios, bazat pe informații privind: 

  • costurile de explorare în funcție de tipologia exploatării (clasică, maritimă, fracturare hidraulică etc.); 
  • costurile de dezvoltare (foraj, infrastructură de producție, conectarea sondelor la căile de evacuare și prelucrare etc.) în funcție de tipologia exploatării; 
  • nivelul rezervelor (exploatabile comercial), al resurselor contingente precum și nivelul resurselor prospective (teoretic disponibil în cadrul Agenției Naționale pentru Resurse Minerale);
  • ciclul de viaţă al concesiunilor (investiții suplimentare în ciclul secundar și terțiar); 
  • estimările prețurilor în viitor; 
  • costurile de finanţare; 
  • inflaţie (factor de actualizare a investiției); 
  • cursuri de schimb; 
  • condiţii economice locale şi globale (estimările privind structura consumului); 
  • modificări ale cadrului legislativ etc.

Comparabilitate şi concurenţa pentru investitori

Modelul financiar construit ar permite şi comparația cu fiscalitatea din alte ţări. Este irelevant, de exemplu, să compari nivelul redevențelor din România cu cel din Norvegia. În România, nivelul redevenţelor se situează între 3,5% şi 13,5%, în timp ce Norvegia nu impune redevenţe. Cu toate acestea, Norvegia impozitează profiturile din acest sector economic la o cotă totală de 78%, iar România la numai 16%. Dacă mai adăugăm şi faptul că investitorii înregistrează costuri de exploatare diferite de la stat la stat, o comparaţie a tacticilor de colectare (e.g. redevențe cu redevențe) este cu atât mai puţin relevantă din perspectiva politicilor fiscale/publice din sectorul hidrocarburilor.

În loc de concluzie, sper că reprezentanţii Ministerului Finanţelor Publice au cântărit obiectiv şi eficient modelul de schimbare în domeniul taxării hidrocarburilor. Sper, de asemenea, că va exista o dezbatere publică care să permită operatorilor economici, opoziţiei politice şi, de ce nu, și Administrației Prezidențiale să îşi exprime poziţia în acest sens.

Alin Chitu_Tuca Zbarcea & Asociatii

Autor:

Alin Chitu

Tax Partner

Ţuca Zbârcea & Asociaţii Tax

comentarii

Despre autor  ⁄ Ţuca Zbârcea şi Asociaţii

Ţuca Zbârcea & Asociaţii este o firmă de avocatură de tip „full service”, având un portofoliu format din numeroase companii naţionale şi multi-naţionale, importante instituţii financiare, precum şi autorităţi publice şi instituţii guvernamentale. Ţuca Zbârcea & Asociaţii oferă servicii pluridisciplinare prin intermediul echipei de avocaţi, propriilor divizii de specialitate sau reţelei de colaborări teritoriale şi internaţionale. Cu o echipă formată din peste 100 de avocaţi în cadrul biroului din Bucureşti. Ţuca Zbârcea & Asociaţii operează un sediu secundar în Cluj-Napoca, cât şi un birou de reprezentanţă în Madrid, Spania. Date de contact: Tel.: + 40 21 204 88 90, fax: + 40 21 204 88 99, e-mail: office@tuca.ro, web: www.tuca.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu