5 Decembrie, 2016

Răspunderea juridică

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie să le respecte în raporturile dintre ele.

Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială – într-o mare diversitate de forme – din partea celui vinovat, obligându-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.

Noţiunea răspunderii juridice

În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a normelor încadrate şi răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept ce incubă. Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat a cărei intervenţii – după o anumită procedură -are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se stabileşte ordinea de drept încălcată.

Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor.

Această stare se aplică prin faptul că, în imensa majoritate a cazurilor, între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă, o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept.

Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii.

Cu toată această stare de lucruri, nu se exclude însă posibilitatea ca, în anumite situaţii, subiectele de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul trebuind să ia un complex de măsuri pentru a preveni încălcări, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.

Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special investite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea factorului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat.

Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, şi tot atâtea garanţii menite ce exclud arbitrajul în aplicarea legii, deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce la pierderea temporară a exerciţiului său moral ce pot duce la pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia.

Elementele determinate ale răspunderii juridice, în configurarea ei, distincţia de alte forme ilicite, încălcarea unei norme juridice prin comiterea respectivei abateri şi intervenţia organelor de stat după o procedură strict determinată.

Fapta ilicită reprezintă conduita aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare, încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege.

Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice, întrucât încălcarea oricăror alte norme nu antrenează această răspundere decât dacă respectivele reguli au o consacrare juridică.

Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept – intervenţie specifică numai răspunderii juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale – se urmăreste atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferenţe, dezvoltarea astfel a constiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat.

În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie reacţie proporţională cu gravitarea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile.

Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale, stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor de a fi întrunite, a formelor sau felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza interveneţiei organelor de stat şi a limitelor ei.

Principiile răspunderii juridice

Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme, ea are totuşi un fond comun de reguli aplicabile acestei diversităţi numite principii ale răspunderii şi care se află în strânsă legătură cu unele principii fundamentale ale dreptului, cât şi cu principii ale unor ramuri de drept.

1. Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe special investite în acest sens.

Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală, aceasta regulă enunţată își găsește expresia în principiile legalității, incriminării, adică a consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în legalitatea pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.

2. Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia juridică a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social – juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial.

Fără vinovăţie, nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită ca, de pildă, în dreptul penal, unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie ca, de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori, dar, şi în această ipoteză, prezumţia poate fi combătută, înlăturată.

3. Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce incubă atitudinea represivă a societăţii.

În cazul răspunderii reparatorii există, uneori în condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau răspunderea solidară ori împreună cu alţii.

4. Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”), având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.

5. Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă individualitate sau proporţionalizare, ca, de pildă, a sancţiunii sau pedepsei penale unde se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante, ca şi de persoana făptuitorului etc.

6. Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, netrebuind să provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.

7. Principiul perseverenţei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de acelaşi gen în care sens există o prevenţie specială şi una generală prin răspunderea declanşată.

8. Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în baza căruia momentul aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai aproape de cel al comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi nenecesare soluţionării cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării acestuia.

Despre autor  ⁄ Redacţia

Materialele semnate de redacţia LegeStart reprezintă un efort comun de vă oferi informaţii de interes general din multiple domenii, strânse de echipă sau prezentate de partenerii noştri.

Fara comentarii

Scrie un comentariu