Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, procedurile speciale de valorificare a creanţelor, respectiv OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi OUG nr. 119/2007 privind ordonanţa de plată, se abrogă. Aceste proceduri se înlocuiesc cu procedura ordonanţei de plată reglementate de art. 999 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă (NCPC).

Aparent, noile reglementări par să fi preluat dispoziţiile OUG nr. 119/2007.

Există însă câteva chestiuni ce trebuie subliniate:

– Obiectul creanţei trebuie să fie neapărat o obligaţie de plată, rezultată dintr-un contract civil, inclusiv dintr-un contract încheiat cu o autoritate contractantă. Definiţia autorităţii contractante este diferită de cea cunoscută şi este reglementată de art. 999 alin. 3 din NCPC.

° Aşadar, ies din sfera ordonanţei de plată obligaţiile evaluabile în bani, dar care nu fac obiectul unui transfer monetar sau obligaţiile de restituire pentru prestaţii neefectuate.
 
– Procedura prealabilă cererii de chemare în judecată. Spre deosebire de procedura OUG nr. 119/2007, procedura prevăzută de NCPC obligă creditorul să adreseze debitorului o somaţie de plată prin executor judecătoresc sau prin poştă (cu confirmare de primire), acordând acestuia un termen de 15 zile.

° În mod esenţial, subliniem momentul de la care începe să curgă acest termen de “15 zile de la primirea acesteia” şi natura obligaţiei debitorului “să plătească suma datorată”.

° Aşadar, nu este vorba de o procedură de conciliere în accepţiunea vechiului Cod de procedură civilă, ci de o somaţie de plată fermă care nu subzistă niciunei negocieri.

° Pe de altă parte, neprimirea somaţiei atrage neînceperea curgerii termenului, aşadar comunicarea somaţiei prin intermediul executorului judecătoresc pare mult mai fezabilă, dar atrage din partea creditorului o cheltuială în plus.
 
Conform art. 1013 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, prevederile procedurii ordonanţei de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnatură ori în alt mod admis de lege.
col1
Sursa foto: Lege5.ro

Din lecturarea textului de lege reiese că a fost înlocuit termenul de comerciant cu acela de profesionist şi au fost eliminate vechile restrângeri ale domeniului de aplicare a OUG nr.119/2007 prin introducerea şi a contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori.
 
În dorinţa obţinerii unei plăţi benevole, legiuitorul, prin art. 1014, introduce condiţia existenţei unei proceduri prealabile, şi anume comunicarea unei somaţii. În acest mod, creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia.

În ipoteza nerespectării procedurii prealabile, instanţa va respinge cererea privind ordonanţa de plată ca inadmisibilă. Dispoziţiile aplicabile somaţiei sunt cele de drept comun în materie cu privire la o procedură prealabilă. Aşadar, conform art. 193 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

 
Dacă debitorul nu plăteşte în termen de 15 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în prima instanţă. Cât despre competenţa teritorială, se cuvine a se sublinia ipoteza în care profesionistul are calitatea de reclamant, iar consumatorul are calitatea de pârât.

În acest caz este instituită, prin art. 121 din Noul Cod, o normă de competenţă teritorială exclusivă, care stabileşte că instanţa competentă este cea de la domiciliul consumatorului. Prin această normă de competenţă exclusivă este exclusă posibila incidenţă a legii clauzelor abuzive pentru clauzele atributive de competenţă în favoarea instanţei de la domiciliul profesionistului.

În cazul în care creditorul şi debitorul ajung la o înţelegere asupra plăţii, instanţa va lua act de aceasta pronunţând o hotărâre de expedient care, conform art. 1019 alin. 3, este definitivă şi constituie titlu executoriu. Este instituită în acest mod o derogare de la art. 440, care prevede că o hotărâre de expedient poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară. În sensul Noului Cod de procedură civilă, o hotărâre este definitivă atunci când nu mai poate fi atacată nici cu apel şi nici cu recurs, adică ceea ce actual înseamnă irevocabil.
 
Dacă părţile nu se înţeleg să încheie o tranzacţie, iar instanţa constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată în care se precizează suma şi termenul de plată.
 
Împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare în termen de zece zile de la data înmânării sau comunicării ordonanţei. Această cerere în anulare poate fi formulată şi de către creditor împotriva încheierilor prin care instanţa respinge cererea acestuia în baza unei contestaţii întemeiate a debitorului sau atunci când apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât proba cu înscrisuri sau mărturisirea spontană.
 
Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din doi judecători.

Ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare.

Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate pe Lege5.ro – noul serviciu online de documentare legislativă realizat de Indaco Systems. Află totul despre Lege5 Online de AICI!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here