6 Decembrie, 2016

O decizie a CEDO interesantă (II)

Într-un articol precedent am inceput prezentarea unei situaţii juridice aparte, al cărei decurs îl vom supune dezbaterii în continuare.

Contestarea de către reclamant a procesului-verbal de constatare a contravenţiei

Între timp, la 30 mai 2003, reclamantul a contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei menţionate, în partea sa referitoare la confiscarea vehiculului. Reclamantul a reproşat faptul că procesul-verbal nu menţiona circumstanţele (data, ora şi locul) presupusei disimulări în timpul controlului vamal, interzisă de art. 386 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal.

De asemenea, a precizat că vehiculul nu a fost niciodată înmatriculat în România. Prin Hotărârea din 31 iulie 2003, Judecătoria Timişoara a admis contestaţia reclamantului, a anulat procesul-verbal şi a dispus restituirea vehiculului.

Instanţa a concluzionat că, din moment ce M.A. a intrat pe teritoriul românesc prezentându-se la punctul de control de la frontieră şi nu a încercat să sustragă vehiculul de la efectuarea controlului vamal, dat fiind faptul că ştampila vamală apărea pe paşaportul său, nu a comis nicio contravenţie.

Instanţa a considerat că, în lipsa unei contravenţii, măsura complementară a confiscării nu era justificată. De asemenea, a considerat că se impunea anularea procesului-verbal, pe motiv că acest document nu menţiona numele proprietarului vehiculului.

Această hotărâre cita Hotărârea pronunţată la 17 ianuarie 2003 cu privire la M.A. şi concluziona că trebuia să se aplice dispoziţiile art. 41 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora bunul confiscat trebuie să fie restituit în cazul anulării procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Recursul formulat împotriva acestei hotărâri de DRVI a fost admis prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003 a Tribunalul Timiş, care a respins acţiunea reclamantului. Instanţa de recurs a constatat că vehiculul în cauză a fost introdus pe teritoriul românesc de către M.A. şi a fost ulterior pus în vânzare fără ca M.A. sau reclamantul să fi plătit drepturile vamale datorate.

De asemenea, a constatat că M.A. a recunoscut faptele imputate şi că, în procesul-verbal de constatare a contravenţiei, nu a ridicat obiecţii în ceea ce priveşte confiscarea vehiculului, pe care o considerase abuzivă. Prin urmare, instanţa a considerat că M.A. a comis o contravenţie.

Instanţa a aplicat art. 5 din O.G. nr. 2/2001, care prevede confiscarea bunurilor care au fost folosite la săvârşirea unei contravenţii. Instanţa a menţionat faptul că vehiculul a fost radiat în Germania înainte de a fi transportat în România şi a considerat că, fie şi în aceste condiţii, reclamantul, în calitate de proprietar al vehiculului, era responsabil “pentru contravenţia săvârşită de către M.A.”, întrucât a predat vehiculul acestuia din urmă fără documentele justificative necesare.

În drept, reclamantul denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, care a calificat faptele în litigiu drept contravenţie, Tribunalul Timiş a pus la îndoială autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuşi a pronunţat-o la 8 iunie 2003 şi l-a achitat pe M.A. pentru săvârşirea aceloraşi fapte.

De asemenea, se plânge de rezultatul procedurii şi de lipsa de imparţialitate a instanţelor interne. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:  “Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [. ..], de către o instanţă [. ..] imparţială [. ..], care va hotărî [. ..] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [. ..].”

Motivarea Curţii CEDO

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie.

În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru.

În cauza analizată, Curtea notează că, într-o primă etapă, după ce au evaluat probele prezentate şi discutate de părţi, instanţele interne au concluzionat, în procedura contencioasă iniţiată de M.A., care s-a încheiat cu Hotărârea din 8 iunie 2003 a Tribunalului Timiş, că M.A. nu a fost autorul contravenţiei menţionate în procesul-verbal din 4 octombrie 2002 şi au anulat în consecinţă partea din procesul-verbal referitoare la amenda contravenţională.

Cu toate acestea, în a doua procedură iniţiată de reclamant, Tribunalul, în acelaşi complet de judecată, a revenit asupra concluziei sale, considerând de această dată, în Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, că M.A. a fost autorul contravenţiei (supra, pct. 21).

Cu siguranţă, potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanţele interne, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

Revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluţionată şi care a făcut obiectul unei decizii definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

Prin urmare, această prevedere din Convenţie a fost încălcată.

În speţă, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a nerespectării principiului securităţii juridice. Curtea observă în continuare că, atunci când, precum în speţă, aceasta constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unei hotărâri pe plan intern.

Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că măsura de reparaţie cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu consideră necesar să acorde reclamantului o indemnizaţie cu titlu de prejudiciu material.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că trebuie să i se acorde reclamantului o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral. 

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu