Prin acţiunea introductivă de instanță, reclamanta C.V. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 41/B/523/2012 emisă de pârâta C.N.C.F. SA Bucureşti – Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF şi a solicitat instanţei să anuleze decizia nr. 41/B/523/2012 şi să dispună restituirea sumelor reţinute cu titlu de sancţiune – constând în reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni începând cu data de 01.07.2012.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că decizia este nelegală şi temeinică pentru următoarele argumente:
Cercetarea disciplinară nu a avut loc în mod efectiv. Scopul echipei de control ai cărei membri au fost numiţi prin delegaţia nr. 4/1/227/2012, a fost acela de a efectua uncontrol de fond asupra gestionării şi gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti, precumşi modul de organizare şi exercitare a controlului financiar preventiv la Sucursala CREIR CF. Cluj şi, nicidecum, acela de a efectua cercetarea disciplinară a reclamantei.
Echipa de control a fost numită de către revizoratul General de Siguranţă a Circulaţiei şi Control, Serviciul CFG prin nota nr. 4/1/285/01.06.2012, deşi atributul numirii unei comisii de cercetare disciplinară a salariaţilor aparţine Consiliului de Administraţie. O astfel de comisie a fost numită doar prin Hotărârea nr. 8/22.03.2013.
La data întocmirii notei nr. 4/1/285/01.06.2012, nu putea să intre în discuţie oeventuală cercetare disciplinară, întrucât faptele pretins săvârşite de către reclamantă nuerau constatate de către echipa de control, nefiind sesizat angajatorul în acest sens.
Actul de sesizare a societăţii pârâte cu privire la rezultatele controlului efectuat îl constituie nota nr. 4/1/209/20.06.2012. Prin urmare, nota de relaţii din 11.06.2013 a fost dată de către reclamantă în cadrul operaţiunii de control, referitor la faptele constatate cu ocazia efectuării acestuia, această notă neavând valoarea unei note explicative date în cursul cercetării disciplinare, nefiind convocată anterior în acest sens.
Convocatorul nu respectă dispoziţiile art. 252 al. 2 din Codul Muncii, întrucât nu indică obiectul întrevederii.
Nulitatea absolută a deciziei este determinată de încălcarea prevederilor art. 252 al. 2 lit. a , b şi c din Codul muncii coroborate cu cele ale cap. X art. 9.10; 9.11 din Regulamentul Intern pentru aparatul propriu. Aceasta nu cuprinde nici o menţiune privitoare la prevederile din statutul de personal, contractul individual de muncă, regulamentul intern sau CCM care au fost încălcate de către reclamantă.
Din perspectiva art. 250 din Codul Muncii se arată că societatea pârâtă nu a indicat criteriile care au fost avute în vedere la aplicarea sancţiunii disciplinare, aceasta cu atât mai mult cu cât la individualizarea acesteia trebuia să se aibă în vedere că reclamanta îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţii de peste 20 ani, interval în care conduita acesteia a fost una ireproşabilă. De asemenea, aceasta este la prima abatere.
Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?
Pârâta a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care aceasta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
A susţinut pârâta că au existat etape distincte de cercetare: iniţial, cea financiar-contabila care a declanşat ulterior cercetarea disciplinara asupra personalului salariat care, prezentând deficiente de activitate la controlul financiar, si-a încălcat, in fapt, obligaţiile de serviciu.
Numirea comisiei de cercetare disciplinară nu este atributul Consiliului deadministraţie, ci aparţine directorului general, conform art. 20 al. 1 lit. b, al. 2 din Statutul companiei.
Reclamanta a fost cercetată disciplinar în mod efectiv, prilej cu care aceasta a dat o notă de relaţii, a formulat apărări, care însă au fost înlăturate ca neîntemeiate.
Decizia contestată respectă prevederile art. 251 şi art. 252 din Codul Muncii.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat?
Prin sentinţa civilă nr. 8630/20.05.2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către reclamantă şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanța de control judiciar hotărârea respectivă?
Da, sentinţa civilă nr. 8630/20.05.2013 a instanţei de fond a fost atacată de către reclamantă, iar curtea de apel a admis recursul, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi, în consecinţă a anulat Decizia nr. 41/B/3/523/2012 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să restituie reclamantei sumele reţinute în aplicarea deciziei de sancţionare menţionată anterior. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2500 de lei cheltuieli de judecată la fond, respectiv 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 252 al. 2 din Codul Muncii “ Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”
Prevederile evocate constituie dispoziţii cu caracter imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare şi vizează protejarea angajatului faţă de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.
Menţiunile şi precizările obligatorii trebuie au, de asemenea, rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.
Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia din acestea determinând, prin urmare, nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.
De altfel, prin Decizia nr. 1243/2011, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 252 al. 2 lit. b din Codul muncii au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp, este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.
Analizând sub aspect formal decizia contestată, Curtea de apel reţine că aceasta contravine dispoziţiilor art. 252 al. 2 lit. b din Codul Muncii, întrucât în nu indică expres care sunt prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de reclamantă.
Astfel, observă că în cuprinsul decizie societatea pârâtă a făcut trimiteri la dosarul de cercetare nr.4/1/309/20.06.2012, la sancţiunea şi temeiul legal al sancţiunii aplicate, precizând că aplicarea sancţiunii a fost determinată de „nerespectarea sarcinilor prevăzute în fişa postului”. Această menţiune are însă un caracter generic, nefiind suficientă pentru a răspunde exigenţelor stabilite de legiuitor, câtă vreme nu permite o determinare concretă a normelor efectiv încălcate şi care atrag calificarea ca abatere disciplinară gravă a faptei reclamantei.
Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al primei instanţe potrivit căruia nulitatea absolută a deciziei este asanată prin indicarea punctuală în nota de constatare, ce conţine propunerea de sancţionare, a atribuţiilor din fişa postului încălcate de către reclamantă, respectiv pct. 5 şi 7.
Pe de o parte, în cuprinsul deciziei contestate nu se regăseşte nicio trimitere la această notă, iar pe de altă parte, chiar admiţând că decizia poate face corp comun cu un act anexă, probaţiunea administrată nu confirmă că această notă a fost comunicată reclamantei anterior sau concomitent cu decizia de concediere.
Mai mult, nota amintită indică doar sarcinile de serviciu încălcate – pct. 5 şi 7 din fişa postului, fără a preciza care sunt prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă încălcate.
Împrejurarea că aceste menţiuni ar avea un caracter determinabil, în sensul că ar permite identificarea concretă chiar şi de către instanţă a normelor din regulament, statut, contract individual de muncă sau, după caz, contract colectiv de muncă, nu poate fi acceptată.
O atare ipoteză ar permite substituirea în prerogativele angajatorului, deşi acesta din urmă este singurul în măsură să stabilească în cadrul cercetării disciplinare care sunt
dispoziţiile încălcate de către salariat.
Concluzionând că decizia de sancţionare a reclamantei este lovită nulitate absolută ca urmare a încălcării prevederile art. 252 al. 2 lit. b din Codul Muncii, Curtea de apel a apreciat că nu se mai impune o analiză a celorlalte motive de recurs.
Extras din Decizia nr. 3415/09.09.2013, Curtea de Apel Cluj, Secţia a I-a Civilă – www.curteadeapelcluj.ro
Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!
