9 Decembrie, 2016

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

DECIZIA  Nr. 200

din 9 aprilie 2013

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. 3 din Codul penal

 

Acsinte Gaspar  — președinte
Aspazia Cojocaru — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Ion Predescu — judecător
Tudorel Toader — judecător
Afrodita Laura Tutunaru — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 87 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 36.429/3/2012 (3.348/2012) al Curții de Apel București — Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 89D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care învederează două chestiuni prealabile. Prima dintre acestea constă în afirmarea regretului că dosarul nu se judecă după luna iunie, când actuala instanță de contencios constituțional va avea o altă componență. A doua chestiune se referă la reprezentarea Ministerului Public de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nu de către un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. În acest sens arată că a ridicat de mai multe ori în fața instanțelor de drept comun nelegalitatea participării la ședințele de judecată a unui procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și, de fiecare dată, instanțele au apreciat că acest lucru este în conformitate cu legea. De această dată situația s-a schimbat, motiv pentru care, pentru identitate de rațiune, solicită ca Ministerul Public să fie reprezentat de un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului

Public pentru a răspunde acestor chestiuni prealabile.

Reprezentantul Ministerului Public arată că, de vreme ce prima chestiune este doar o simplă afirmație, atunci și poziția Ministerului Public se rezumă la o simplă tăcere. În ce privește problema reprezentării Ministerului Public, arată că regula aplicabilă în fața instanțelor de drept comun este alta decât cea aplicabilă în fața instanței de contencios constituțional, deoarece în acest din urmă caz Ministerul Public este reprezentat de un procuror desemnat prin ordin emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea, având în vedere problema reprezentării Ministerului Public, în temeiul art. 30 alin. (3) și (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, coroborat cu art. 71 și 74 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respinge cererea formulată, deoarece la ședințele Curții Constituționale participă numai procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație anume desemnați prin ordin de procurorul general.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă din nou cuvântul reprezentantului autorului excepției, care susține că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece sintagma „afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala” instituie o privare ilicită de libertate, depășind limitele hotărârii judecătorești de condamnare care a legitimat-o. În acest fel un condamnat care și-a provocat voit o boală urmează a fi tratat într-un spital civil sub pază, cu toate că această perioadă nu i se va lua în calculul pedepsei. De exemplu, în cazul unei pedepse de 5 ani cu executare stabilită printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, un condamnat care și-a provocat o boală ce necesită 3 luni de spitalizare va executa un total de 5 ani și 3 luni, depășind astfel, în dezacord cu art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, limitele condamnării care a legitimat privarea de libertate. În opinia sa, reglementarea criticată vizează mai mult o problemă de filozofie a drepturilor omului referitoare la teoria „mâinilor curate”. Astfel, și cel mai odios criminal care are mâinile pătate de sânge beneficiază și trebuie să beneficieze de drepturi.

În concluzie, solicită admiterea excepției de neconstitu- ționalitate așa cum a fost formulată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece norma criticată operează cu o ficțiune juridică. Regula constă în executarea pedepsei cu respectarea unui anumit regim de privare de libertate în acord cu dispozițiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Însă, din motive de umanitate, legiuitorul a instituit excepția potrivit căreia unui condamnat internat în spital din motive independente de voința sa, deși nu este supus regimului propriu-zis de executare, i se ia în calcul această durată. Așa fiind, consideră că aspectele relevate de autor vizează interpretarea textelor legale contestate, sens în care face trimitere și la opinia instanței de judecată potrivit căreia „se cuvine ca să fie exprimat un punct de vedere de către Curtea Constituțională.”

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2.344 din 5 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 36.429/3/2012 (3.348/2012), Curtea de Apel București — Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 87 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Adrian Năstase în dosarul de mai sus privind soluționarea unui recurs formulat împotriva sentinței penale prin care s-a respins contestația la executare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece permit o privare de libertate a unei persoane condamnate penal peste durata stabilită prin hotărârea judecătorească.

Curtea de Apel București — Secția I penală, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, dar apreciază că „se cuvine ca să fie exprimat un punct de vedere de către Curtea Constituțională.”

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece posibilitatea includerii în durata pedepsei a perioadei de timp pe care deținutul o petrece în spital a fost dictată de rațiuni de umanitate, deși nu se poate susține că în tot acest timp condamnatul se află supus influenței pedepsei, cu atât mai mult cu cât nu este supus nici regimului obișnuit al executării pedepsei. Excepția de la acest principiu — ipoteza în care deținutul și-a provocat în mod voit boala — este justificată, în general, de faptul că persoana privată de libertate își provoacă o boală pentru a se sustrage regimului de executare a pedepsei și a profita de regimul de spitalizare. Timpul petrecut în spital în aceste condiții nu se socotește în durata pedepsei, care se suspendă în acest interval, continuând apoi la ieșirea condamnatului din spital. Aplicarea acestui text are, de altfel, și un puternic efect preventiv față de persoanele care și-ar dori luarea în considerare a perioadei de spitalizare pentru eludarea aplicării legii.

În subsidiar se mai arată faptul că norma legală în discuție reprezintă o aplicabilitate a standardelor europene în materia asistenței medicale a persoanelor private de libertate, astfel cum acestea sunt prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, jurisprudența Curții de la Strasbourg și de Recomandarea Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei referitoare la Regulile Penitenciare Europene — Rec. (2006)2. Astfel, toate aceste prevederi recunosc dreptul persoanelor de a beneficia de asistență medicală, indiferent dacă acestea și-au provocat sau nu boala, deținuții bolnavi care necesită tratament special vor fi transferați în instituții specializate sau în spitale civile, dacă acest gen de îngrijiri medicale nu se acordă în penitenciar. Deducerea sau nu a perioadei de spitalizare nu este de natură să încalce principiile constituționale ori prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece pedeapsa care trebuie executată este cea stabilită de instanță, legiuitorul acordând un beneficiu, din rațiuni umanitare, pentru persoanele care nu și-au provocat boala, în sensul deducerii perioadei de spitalizare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

 CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 87 alin. 3 din Codul penal, cu denumirea marginală Durata executării, care au următorul conținut: „Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital, intră în durata executării, afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată  în cursul  executării pedepsei.”

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 20 alin. (1) referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile omului în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității pedepsei, precum și dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) referitor la privarea de libertate numai în baza unei condamnări pronunțate de către un tribunal competent și art. 7 referitor la Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

În fapt, prin sentința penală nr. 835/F din 2 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București — Secția I penală, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de petentul-condamnat Adrian Năstase, reținându-se că perioada de spitalizare într-o unitate spitalicească civilă cuprinsă între 20—26 iunie 2012, generată de tentativa de suicid, nu poate fi luată în calculul duratei pedepsei. Împotriva acestei sentințe s-a formulat recurs, iar prin Decizia penală nr. 2.344 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel București — Secția I penală a admis recursul formulat, apreciind că o tentativă de suicid nu echivalează cu situația în care o persoană își provoacă în mod voit o boală. Totodată, a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. 3 din


Codul penal, deoarece permit prelungirea duratei de executare a unei pedepse peste limitele stabilite de hotărârea judecătorească de condamnare.

Cu privire la aceste critici, Curtea constată că aspectul referitor la asimilarea sau nu a situației în care un condamnat își provoacă o boală cu cea în care acesta a încercat să se sinucidă nu este o problemă de constituționalitate, ci de interpretare și aplicare a legii de către instanțele de judecată de drept comun, problemă care, de altfel, a fost dezlegată de acestea.

Referitor la fondul excepției, Curtea constată că textul legal contestat dispune cu privire la durata unei pedepse care a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, neputând fi pusă în discuție, în acest caz, o altă modalitate de privare de libertate. Drept urmare, din rațiuni de umanitate, precum și din rațiuni ce țin de obligația statului de a ocroti sănătatea, ori de câte ori un condamnat, aflat în executarea pedepsei, se află bolnav în spital, perioada de internare intră în calculul duratei acesteia. Aceasta este o excepție de la regula potrivit căreia pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață se execută în locuri anume stabilite, denumite penitenciare, și nicidecum în unități spitalicești.

Cu toate acestea, atunci când internarea în spital a fost determinată de provocarea de către condamnat a unei stări de boală, legiuitorul a înțeles să scoată din calculul duratei pedepsei această perioadă, deoarece deținutul urmărește să eludeze dispozițiile referitoare la locul de executare a pedepsei privative de libertate, astfel dispus prin hotărârea judecătorească. Curtea mai reține că textul nu distinge după cum internarea se realizează în cadrul unei unități spitalicești din cadrul penitenciarului ori a uneia civile. Ceea ce are importanță constă în atitudinea condamnatului care își provoacă o boală. În măsura în care s-ar admite o teză contrară, atunci s-ar permite posibilitatea ca toți condamnații dintr-un penitenciar să fie transferați într-o unitate spitalicească, schimbându-se locul de executare astfel stabilit prin hotărârea judecătorească. Nu trebuie uitat că scopul general al pedepsei constă în aplicarea nu numai a unei măsuri de constrângere, dar și a uneia de reeducare în vederea prevenirii săvârșirii de noi fapte penale. Prin urmare, legiuitorul a constatat că, în absența acestor finalități, pedeapsa ca atare apare inutilă, deoarece condamnatul are convingerea că poate evita executarea ei în penitenciar, putând schimba, grație propriei voințe, locul de executare cu o unitate spitalicească în care condițiile sunt mai puțin severe. De aceea, este evident că perioada cât acesta este internat în spital ca urmare a unei acțiuni voite de provocare a bolii, nu poate fi inclusă în calculul pedepsei executate în penitenciar, asemeni celorlalți condamnați, sens în care nu poate fi apreciată ca fiind o privare ilicită de libertate. Mai mult decât atât, Curtea observă că autorul excepției pornește de la premisa potrivit căreia o privare licită de libertate poate fi dispusă numai în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, o afecțiune medicală, în anumite situații, legitimează eo ipso o privare de libertate, indiferent dacă este urmarea autovătămării. În acest sens, Curtea reține că un interes public determinant, precum protecția societății împotriva unei persoane percepută ca prezentând o amenințare pentru aceasta, nu are nicio legătură cu stabilirea existenței unei lipsiri de libertate, chiar dacă motivul luării măsurii poate fi relevant pentru etapa ulterioară, care constă în a examina dacă lipsirea de libertate se justifica în privința uneia din situațiile consacrate de art. 5 paragraful 1 lit. a)—f) din Convenție. Acest lucru se aplică și în cazul în care este vorba de protecția, tratarea sau preluarea în orice mod a unei persoane internate, cu excepția cazului în care aceasta și-a dat consimțământul (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2012, pronunțată în cauza Austin și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 58, cu trimitere și la Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunțată  în  Cauza  Storck  împotriva  Germaniei, paragrafele 74—78). Or, situația în care un condamnat își produce în mod voit o vătămare echivalează ab initio cu un consimțământ valabil în sensul statuat de jurisprudența Curții de la Strasbourg. Scopul unei măsuri de izolare este, în general, un element relevant, nu pentru a determina dacă există o privare de libertate, ci pentru a aprecia dacă izolarea se poate justifica.

De aceea, o măsură de izolare echivalentă cu lipsirea de libertate ori cu punerea în pericol a siguranței persoanei poate fi justificată pe bună dreptate de necesitatea izvorâtă din iminența pericolului la viața celui care a încercat să se sinucidă. De altfel, este evident că textul legitimează restricția, deoarece își găsește suport și în art. 5 paragraful 1 lit. b) teza a doua, potrivit căruia o persoană poate fi lipsită de libertate dacă a făcut obiectul unei dețineri legale pe baza unei condamnări pronunțate de către un tribunal în vederea garantării unei obligații prevăzute de lege.

Prin urmare, internarea în spital în condițiile reglementate de art. 87 alin. 3 din Codul penal are valențele unei supravegheri speciale, pentru că nu este impusă în mod arbitrar de vreo autoritate, ci de însăși voința condamnatului, care în acest caz nu se află într-o situație privativă de libertate. Totodată, este de observat că statul, chiar și în aceste condiții, nu-l abandonează pe cel care și-a provocat starea, motiv pentru care obligă autoritățile să-i acorde, pe cheltuială publică, îngrijirile medicale necesare. Așa fiind, luarea deciziei internării în spital reprezintă îndeplinirea obligației corelative prevăzute de însăși dispoziția constituțională a art. 34 referitor la Dreptul la ocrotirea sănătății, precum și de dispozițiile părții a III-a referitoare la Sănătate din Recomandarea adoptată la 11 ianuarie 2006 de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei privind Regulile Penitenciare Europene.


Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

 

CUR TEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 36.429/2/2012 (3.348/2012) al Curții de Apel București — Secția I penală și constată că dispozițiile art. 87 alin. 3 din Codul penal sunt constituționale, în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curții de Apel București — Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 9 aprilie 2013.

PREȘEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru