3 Decembrie, 2016

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

DECIZIA  Nr. 198

din 9 aprilie 2013

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201

din Codul de procedură penală

 

Acsinte Gaspar— președinte
Aspazia Cojocaru — judecător
Petre Lăzăroiu— judecător
Mircea Ștefan Minea— judecător
Ion Predescu    — judecător
Tudorel Toader — judecător
Afrodita Laura Tutunaru— magistrat-asistent

 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Crăciun în Dosarul nr. 12.615/196/2012 al Judecătoriei Brăila — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 72D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 12.615/196/2012, Judecătoria Brăila — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Crăciun în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și tâlhărie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 3201 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele reținute în actul de inculpare. Această împrejurare este de natură să lase cale liberă inechităților, obligând inculpatul care dorește obținerea unui beneficiu judiciar să recunoască și faptele pentru care se consideră nevinovat.

Judecătoria Brăila — Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu asigură un tratament juridic identic inculpaților aflați în situații similare. Astfel, apare discriminatorie situația în care un inculpat care a săvârșit mai multe fapte în concurs real este trimis în judecată prin mai multe acte de sesizare, putând opta pentru beneficiul prevăzut de art. 3201 din Codul de procedură penală pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre acestea, față de situația în care un inculpat este trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor fapte, tot în concurs real, dar prin același rechizitoriu. Totodată, în opinia instanței, textul criticat nu prevede nici posibilitatea aplicării procedurii simplificate pentru una din fapte și disjungerea față de celelalte în vederea judecării potrivit dreptului comun, întrucât impune condiția recunoașterii în totalitate a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece autorul urmărește rezolvarea de către Curtea Constituțională a unei probleme de interpretare și aplicare a legii. În acest context, în opinia Guvernului, este evident că reducerea referitoare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul declarației de recunoaștere a vinovăției nu privește actul de trimitere în judecată, ci fapta sau faptele a căror săvârșire a fost asumată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul  excepției  de  neconstituționalitate  îl  constituie

dispozițiile art. 3201 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală — Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din

26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie

2011, care au următorul conținut:

„Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.


 


Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozițiile art. 334 și 340—344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1—6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.”

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din

19 ianuarie 2013, și Deciziei nr. 978 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din

17 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a constatat că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

Prin urmare, ținând seama de efectele unei astfel de proceduri și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea a constatat că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective și rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în fața unei recunoașteri totale sau parțiale a vinovăției, ceea ce prevalează constă în existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției.

De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște


vinovăția. În acest sens s-a mai arătat că Decizia nr. 2004-492

DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituțional francez, prin care acesta a statuat că — în cadrul procedurii denumite

„reconnaissance prealable de culpabilite” — judecătorul cauzei nu poate fi ținut de acceptarea vinovăției de către inculpat, ci acestuia „îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber și sincer, că este autorul faptelor și să verifice realitatea acestora”. Prin aceeași decizie, Consiliul Constituțional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanță de omologare a acordului de stabilire a vinovăției,

„judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimțământului persoanei, ci, în egală măsură, și sinceritatea acesteia”.

Așa fiind, se poate desprinde concluzia că judecătorul nu este obligat, în absența convingerii sincerității inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut și fapte despre care este posibil ca ulterior să le nege. Aceasta constituie o aplicare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun.

Totodată, aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului așa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea și la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Totodată, dintr-o analiză comparativă a beneficiului reducerii de pedeapsă ca urmare a aplicării procedurii simplificate, pe de o parte, și a beneficiului aplicării eventualelor efecte ale circumstanțelor atenuante potrivit dreptului comun, pe de altă parte, se observă că în cea de-a doua situație pedeapsa închisorii se poate reduce nu cu o treime, ci cu mai mult. Astfel, la un minim special de 10 ani pedeapsa poate coborî până la 3 ani, la un minim special de

5 ani pedeapsa poate coborî până la 1 an, iar la un minim special de 3 ani pedeapsa poate coborî până la 3 luni. Or, așa cum rezultă din chiar alin. 1 și 2 ale art. 3201  din Codul de procedură penală, inculpatul, din proprie voință, poate declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și

solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmării penale și, cu titlu de excepție, pe baza unor înscrisuri în circumstanțiere pe care le poate administra la acel termen. Astfel, această procedură, pe lângă beneficiul celerității, este de natură a oferi inculpaților și alte rațiuni pentru a depune toate diligențele necesare pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obținerea unor acte în circumstanțiere. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, atunci inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, deoarece, în măsura în care instanța apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt insuficiente pentru a stabili că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat, atunci poate respinge cererea formulată, urmând a judeca cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, inculpatul putând beneficia, așa cum s-a arătat mai sus, de un tratament juridic mai blând, în


 


acord cu efectele circumstanțelor atenuante. Altfel spus, conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, stăruința depusă pentru a înlătura rezultatul ori paguba produsă, comportarea sinceră în fața autorității, recunoașterea vinovăției și alte asemenea reprezintă împrejurări care pot constitui circumstanțe  atenuante  și  care  sunt  mai  favorabile  decât


beneficiul prevăzut de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.


 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

 

CUR TEA   CONSTITUȚIONALĂ

 

În numele legii

 

DECID E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniel Crăciun în Dosarul nr. 12.615/196/2012 al Judecătoriei Brăila — Secția penală și constată că dispozițiile art. 3201 din Codul de procedură penală sunt constituționale, în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Brăila — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 9 aprilie 2013.

 


PREȘEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru