8 Decembrie, 2016

OPINIA   SEP ARA TĂ

a judecătorului López Guerra

(traducere)


Nu subscriu la concluzia camerei, conform căreia a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Din faptele cauzei reiese că acțiunea în revendicarea imobilului, introdusă de reclamantă, a fost respinsă de Curtea de Apel București pe motiv că aceasta nu epuizase căile de atac administrative disponibile, contrar cerințelor legislației în vigoare. Prin urmare, respingerea acțiunii de către Curtea de apel nu a încălcat niciun drept garantat prin Convenție, deoarece Curtea s-a pronunțat în mod constant, ulterior Hotărârii Golder (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A nr. 18), că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și că acesta poate fi reglementat de stat, care beneficiază, în această privință, de o anumită marjă de apreciere, atâta vreme cât limitările introduse nu restrâng accesul oferit unui justițiabil într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță (Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 47, CEDO 2002-IX).
În temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea imobilului autorităților administrative locale, care i-au admis cererea. Totuși, această decizie a fost contestată în fața instanțelor și anulată la nivelul a 3 grade de jurisdicție (Judecătoria București, Tribunalul București și Curtea de Apel București), pe motiv că Legea nr. 112/1995, pe care își întemeiase reclamanta cererea, nu era aplicabilă în prezenta cauză.
Nu găsesc motivul pentru care aceste 3 hotărâri judecătorești încalcă art. 6 § 1, în sensul că ar fi privat reclamanta de dreptul său de acces la o instanță. Dimpotrivă, instanțele au abordat în mod corect cererile reclamantei, interpretând legislația în vigoare și pronunțându-se în favoarea părții adverse, respingând astfel cererea persoanei interesate. În plus, în niciun moment nu s-a sugerat că aceste decizii erau arbitrare sau fără temei legal.
Pe de altă parte, hotărârea Curții nu precizează ce alt răspuns ar fi putut fi oferit reclamantei de către instanțele române. În fapt, singura posibilitate a acestora era să acționeze în maniera în care au acționat, adică, în primul rând, să respingă cererea reclamantei pentru neîndeplinirea unei cerințe de formă, și anume epuizarea căilor de atac administrative (Hotărârea Curții de apel din 22 iunie 1998) și, în al doilea rând, să conteste aplicabilitatea legii în vigoare în privința cererii reclamantei (hotărârile din 11 iulie 2001, 19 noiembrie 2001 și 20 septembrie 2002).