4 Decembrie, 2016

Augustin Zegrean— președinte
Aspazia Cojocaru— judecător
Acsinte Gaspar— judecător
Petre Lăzăroiu— judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Iulia Antoanella Motoc— judecător
Ion Predescu— judecător
Puskás Valentin Zoltán — judecător
Tudorel Toader — judecător
Valentina Bărbățeanu — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată de Vasile Surd în Dosarul nr. 196/35/CA/2012-P.I. al Curții de Apel Oradea — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.568D/2012 al Curții Constituționale.
La apelul nominal răspunde, pentru partea Uniunea Națională a Barourilor din România, domnul avocat Constantin Voicescu, membru al Baroului București, în calitate de apărător ales, cu delegație depusă la dosar, și se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Uniunii Naționale a Barourilor din România. Acesta solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, depunând și note scrise în acest sens. Arată, în esență, că instituirea prin lege a unor limitări în exercitarea unor profesii nu reprezintă o încălcare a dreptului la muncă ori la alegerea profesiei, iar în cauza de față aceste limitări se înscriu în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, apreciind că nu se impune reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, reprezentată de Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012.

CURTEA,

având  în  vedere  actele  și  lucrările  dosarului,  constată următoarele:
Prin Sentința nr. 371/CA/2012-P, pronunțată în Dosarul nr. 196/35/CA/2012-P.I., Curtea de Apel Oradea — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată de Vasile Surd într-o acțiune în contencios administrativ având ca obiect anularea/modificarea unei decizii a Uniunii Naționale a Barourilor din România.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia precizează că textul de lege criticat limitează dreptul avocatului de a pleda în fața tuturor instanțelor, fiind astfel îngrădit dreptul la muncă și libertatea acestuia de a-și alege locul de muncă, prin loc de muncă înțelegându-se nu numai sediul profesional, ci și instanțele de judecată. În opinia sa, interdicția impusă prin textul criticat este o sancțiune aplicată avocaților foști magistrați, introdusă cu exces de putere de inițiatorul legii, nejustificată, excesivă ca durată și discriminatorie, raportat la faptul că prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011 au fost declarate neconstituționale dispoziții din Legea nr. 51/1995 care aveau același scop ca și cea în speță criticată, respectiv asigurarea imparțialității instanțelor de judecată. Față de această soluție pronunțată de Curtea Constituțională, cu atât mai mult — arată autorul excepției — dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituționale, de vreme ce printre cazurile recuzării și abținerii se regăsesc doar relațiile de rudenie, căsătorie și afinitate, nu și relațiile de colegialitate, iar principiul pe care îl apără ambele interdicții este cel al imparțialității. De asemenea, susține că, prin interdicția impusă de textul de lege criticat, se restrâng deopotrivă libertatea părții de a-și alege avocatul și dreptul avocatului de a asista și reprezenta justițiabilii în fața tuturor instanțelor, autorităților și instituțiilor.
Curtea de Apel Oradea — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituțional, precizând că își menține punctul de vedere reținut în Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului părții prezente și notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următoarea redactare:
„Avocații — foști judecători nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadrele de poliție nu pot acorda asistență juridică la unitatea de urmărire penală la care și-au desfășurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcției respective.”
Din motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia critică doar prima teză din textul de lege menționat, referitoare la interdicția impusă avocaților care au fost judecători de a pune concluzii la instanțele unde au funcționat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcții. Așadar, Curtea va examina constituționalitatea prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, având în vedere și faptul că interesul autorului excepției, izvorât din calitatea sa de fost judecător, nu este justificat decât în ceea ce privește teza menționată.
În opinia autorului excepției, sunt nesocotite următoarele dispoziții din Constituție: art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 24 alin. (2) potrivit căruia, în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, art. 41 alin. (1) care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 14 decembrie 2012, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, prin raportare la dispozițiile art. 24 din Constituție care garantează dreptul la apărare, apreciind, pentru considerentele acolo expuse, că restrângerea dreptului la apărare realizată prin textul de lege criticat se încadrează în condițiile stabilite de art. 53 din Legea fundamentală. Cele statuate prin decizia menționată își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.
Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că nu poate examina critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituție, întrucât autorul excepției de neconstituționalitate soluționate cu acel prilej, inculpat într-o cauză penală, nu putea invoca excepția în interesul avocatului său. În cauza de față, însă, Curtea observă că autorul excepției justifică un interes personal în contestarea  constituționalității  prevederilor  art.  20  alin.  (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, acesta fiind direct afectat de interdicția instituită prin textul de lege criticat.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că restrângerea dreptului la muncă al avocatului fost judecător, prin interzicerea dreptului de a pune concluzii la instanța unde a funcționat, timp de 5 ani de la încetarea funcției, se înscrie în exigențele impuse de art. 53 din Legea fundamentală. Astfel, restrângerea criticată este prevăzută prin lege și se impune în scopul apărării unui drept fundamental al cetățenilor, respectiv dreptul la un proces echitabil, judecat în condiții de deplină imparțialitate. Curtea reiterează cele reținute prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012 în sensul că, în lipsa interdicției instituite de textul de lege criticat, ar putea apărea suspiciunea știrbirii imparțialității instanței, ca urmare a posibilelor influențe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanței respective le-ar putea exercita asupra foștilor săi colegi, în virtutea relațiilor ce inevitabil se stabilesc, în cadrul unei colectivități, între membrii acesteia, pe parcursul desfășurării raporturilor de serviciu.
În cauza de față, autorul prezentei excepții de neconstituționalitate susține că o asemenea interdicție nu se justifică, deoarece imparțialitatea instanțelor este pe deplin asigurată prin alte mijloace, respectiv prin reglementarea instituției abținerii și recuzării judecătorilor prevăzute în Codul de procedură civilă și cel de procedură penală. În sprijinul acestei afirmații invocă Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care interzicea avocaților exercitarea dreptului de a pune concluzii la instanțele și parchetele la care soțul sau rudele ori afinii acestora funcționează ca judecători, respectiv procurori. Arată că, de vreme ce printre cazurile recuzării și abținerii se regăsesc doar relațiile de rudenie, căsătorie și afinitate, nu și relațiile de colegialitate, iar principiul pe care îl apără ambele interdicții este cel al imparțialității, cu atât mai mult textul de lege criticat în cauza de față este neconstituțional. Curtea constată că o astfel de afirmație nu este de natură să susțină critica de neconstituționalitate, ci, dimpotrivă, demonstrează că este necesară stabilirea prin lege a interdicției în discuție, tocmai pentru că reprezintă singurul mijloc de evitare a riscului exercitării unei influențe asupra instanței, în lipsa reglementării unui caz de abținere sau de recuzare constând în existența unor relații anterioare de colegialitate între judecătorul cauzei și avocatul fost judecător al aceleiași instanțe.
Totodată, continuând verificarea îndeplinirii condițiilor fixate prin art. 53 din Constituție, Curtea constată că, prin finalitatea urmărită, este evident că restrângerea criticată este necesară în actuala societate românească democratică, pentru înfăptuirea justiției în condiții de natură să consolideze încrederea în sistemul judiciar, prin înlăturarea oricăror posibile incertitudini privitoare la imparțialitatea judecătorilor.

Tot astfel, Curtea apreciază că există un raport de proporționalitate între interdicția cuprinsă în textul de lege criticat și situația care a impus instituirea acesteia. În acest sens, Curtea reține că restrângerea dreptului la muncă al avocaților care au fost judecători prin interdicția de a pune concluzii la instanțele unde au funcționat este temporară, menținându-se doar pe o perioadă limitată de timp, și este aplicabilă doar în ce privește instanța la care avocatul a funcționat ca judecător. Avocatul fost judecător are exercițiul deplin al dreptului de a exercita profesia la orice alte instanțe din țară, urmând ca, după expirarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995,  să  aibă  posibilitatea  neîngrădită  de  a  pune concluzii, inclusiv la instanța la care a operat interdicția criticată. Prin urmare, este îndeplinită și cea din urmă condiție prevăzută de art. 53 din Legea fundamentală potrivit căreia restrângerea poate fi dispusă doar dacă nu aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În ce privește intervalul de timp pentru care a fost instituită această interdicție în sarcina avocatului fost judecător, legiuitorul a stabilit durata sa în funcție de anumite realități specifice, fiind apreciată ca rezonabilă în condițiile necesității îndepărtării temerilor referitoare la posibila atingere adusă imparțialității instanței la care respectivul avocat a funcționat anterior ca judecător.

De altfel, Curtea reține că, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita  profesia  sau  meseria  pe  care  o  dorește,  dar  cu 

respectarea anumitor condiții stabilite de legiuitor.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA  CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată de Vasile Surd în Dosarul nr. 196/35/CA/2012-P.I. al Curții de Apel Oradea — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 februarie 2013.

 

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbățeanu