5 Decembrie, 2016

Augustin Zegrean — președinte
Aspazia Cojocaru— judecător
Acsinte Gaspar — judecător
Petre Lăzăroiu— judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Iulia Antoanella Motoc— judecător
Ion Predescu — judecător
Puskás Valentin Zoltán— judecător
Tudorel Toader — judecător
Claudia-Margareta Krupenschi — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care formează obiectul Dosarului nr. 1.133D/2012 al Curții Constituționale.
La apelul nominal se prezintă, pentru Avocatul Poporului, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care reiterează susținerile prezentate în motivarea scrisă, arătând, în esență, următoarele:
Prevederile art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 restrâng în mod nejustificat și discriminatoriu dreptul la muncă, prin aceea că impun interdicția potrivit căreia o persoană nu mai poate ocupa o funcție publică dacă a fost destituită dintr-o funcție publică sau i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. Libertatea alegerii locului de muncă, consacrată de art. 41 alin. (1) din Constituție, este incompatibilă cu stabilirea unor condiții care împiedică în mod efectiv, prin natura lor, accesul la o anumită funcție. În considerarea acestei norme fundamentale, statul are obligația corelativă de a garanta condiții de acces bazate pe criterii de egalitate de șanse, transparență, competență, merite profesionale etc., fără a institui discriminări sau privilegii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 9 iulie 2009). Instituirea unui termen de 7 ani în care persoana aflată în ipoteza normei juridice criticate nu poate accede la o funcție publică echivalează cu o decădere din dreptul de a accede la acea funcție. Această măsură este mult mai severă prin comparație cu cea aplicată în dreptul comun — dreptul muncii — sau cu sancțiunea aplicată persoanelor care au săvârșit faptele penale prevăzute de art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 și care sunt foarte grave. Discriminarea este cu atât mai evidentă și excesivă în cazul persoanelor care au fost destituite din funcția publică pentru un motiv legal de incompatibilitate.
Pe de altă parte, măsura legislativă criticată nu este nici proporțională, nici rezonabilă și nici nu vizează protejarea unor drepturi și interese colective, superioare, astfel încât nu se justifică sub aspectul condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Întrucât nu există predeterminări legale ale principiului proporționalității, este de competența Curții Constituționale a stabili respectarea acestui principiu. Având în vedere argumentele prezentate, reprezentantul autorului excepției solicită admiterea acesteia.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la muncă nu împiedică instituirea unor condiții legale pentru exercitarea efectivă a acestui drept, condiții aplicabile în aceeași măsură tuturor subiectelor de drept ce se încadrează în ipoteza normei juridice, fără privilegii și fără discriminări. Întinderea termenului de reabilitare, în prezent de 7 ani, reprezintă totodată opțiunea legiuitorului și nu poate constitui o problemă de constitu- ționalitate a textelor legale examinate. Măsura legală se justifică prin necesitatea ocrotirii interesului instituției publice și asigurarea credibilității acesteia prin impunerea unor condiții de moralitate a funcționarilor săi.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Adresa nr. 6.794 din 21 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 4.231 din 21 iunie 2012, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție și al art. 32 din Legea nr. 47/1992   privind   organizarea   și   funcționarea   Curții
Constituționale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În motivarea excepției de neconstituționalitate Avocatul Poporului susține că textele de lege criticate constituie o îngrădire a dreptului la muncă și instituie discriminări în privința accederii persoanei la o funcție publică, având loc totodată și o restrângere nepermisă a exercițiului unor drepturi și al unor libertăți.
Astfel, textele de lege criticate reglementează interdicția potrivit căreia o persoană nu mai poate ocupa o funcție publică dacă a fost destituită dintr-o funcție publică sau i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.
O atare condiție de accedere la funcția publică este excesivă, nejustificată și incompatibilă cu libertatea alegerii profesiei, a meseriei și a locului de muncă, conducând la îngrădirea dreptului de muncă, reglementat de art. 41 din Constituție. Libertatea alegerii profesiei presupune, înainte de toate, pregătirea și calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acesteia și poate fi condiționată sau limitată de criterii legale, justificate constituțional, precum starea sănătății, aptitudinea sau alte criterii determinate de specificul profesiei, al meseriei sau al locului de muncă. Este adevărat că însăși Curtea Constituțională a stabilit în jurisprudența sa că instituirea prin lege a unor condiții pentru ocuparea unor funcții sau exercitarea unor profesii nu reprezintă o încălcare a dreptului la muncă și la alegerea profesiei, însă, în speță, instituirea acestei interdicții, precum și impunerea unui termen de radiere a sancțiunii disciplinare de 7 ani de la aplicare sunt contrare art. 41 alin. (1) din Constituție. Finalitatea interdicției impuse nu este nici realizabilă și nici verosimilă, mai ales că, teoretic, în unele cazuri, persoanele care au săvârșit fapte de natură penală pot accede la o funcție publică într-un termen relativ mai scurt decât termenul de 7 ani prevăzut pentru cei ce au săvârșit abateri disciplinare. Mai mult, persoanele care au săvârșit faptele penale prevăzute de art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 și care sunt foarte grave (săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice) au posibilitatea să participe la concurs, dacă a intervenit reabilitarea.
Textele de lege criticate contravin și principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, garantat de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Cerința reglementată de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999 este esențialmente subiectivă, deși recrutarea și selecția funcționarilor publici trebuie să se facă exclusiv pe criteriul competenței și al meritelor profesionale. În practică, persoanele vizate de norma legală criticată pot fi profesioniști de valoare, cu un bagaj de cunoștințe suficient de bogat pentru a ocupa oricând o funcție publică, dar care nu pot participa la concurs din cauza faptului că au fost destituite dintr-o funcție publică sau le-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.
Această interdicție contravine principiului accesului egal la funcțiile publice, ce trebuie înțeles atât ca o egalitate de tratament a titularilor funcției publice din partea legiuitorului, cât și ca o egalitate de șanse acordate în vederea ocupării acestora.
Durata excesivă a termenului de 7 ani prevăzut pentru radierea interdicției are efect prohibitiv asupra persoanelor în cauză față de celelalte persoane care pot accede la o funcție publică prin participarea și promovarea concursului organizat în acest scop. În acest sens se arată că, în legislația muncii, termenul de radiere de drept a sancțiunii disciplinare, prevăzut de art. 248 alin. (3) din Codul muncii, este de „12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancțiune disciplinară în acest termen”.

Interdicția în discuție are natura juridică a unei decăderi din dreptul de a ocupa o funcție publică, iar termenul de 7 ani este excesiv și disproporționat, având în vedere că, în materie penală, unele infracțiuni ce reprezintă cele mai grave fapte antisociale pot fi radiate în termen de 3 ani. Astfel, se poate ajunge în situația paradoxală ca persoanele care au săvârșit fapte de natură penală — condamnate și reabilitate — care, sub aspectul gravității, nu pot fi comparate cu abaterile disciplinare să poată ocupa o funcție publică. Caracterul excesiv al acestui termen este cu atât mai evident în cazul persoanelor care au fost destituite din funcția publică pentru un motiv legal de incompatibilitate.

În sfârșit, se arată că deosebirea de tratament instituită prin textele de lege criticate nu se bazează pe un criteriu obiectiv și rezonabil, întrucât se consideră că, „față de specificul funcției publice, și anume al responsabilităților, atribuțiilor de serviciu și al rigorilor impuse, persoanele care au fost destituite dintr-o funcție publică sau le-a încetat contractul de muncă pentru motive disciplinare nu se află într-o situație diferită de cea a celorlalți cetățeni care acced la o funcție publică”.

Având în vedere că prevederile de lege criticate împiedică liberul acces la ocuparea funcțiilor publice, Avocatul Poporului susține și că această restrângere nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 53 din Constituție.

Dreptul de acces la o funcție publică nu este unul absolut, însă limitarea sa poate fi admisă în măsura în care urmărește un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Restrângerea se justifică, în general, prin existența unor drepturi diverse și în unele situații chiar contradictorii, respectiv interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale ale altor persoane. Raționamentul și proporționalitatea presupun compararea intereselor, în așa fel încât limitarea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale să nu depășească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane. În acest sens se susține că interdicția reglementată de textele de lege criticate nu se justifică în mod obiectiv ca o măsură ce se impune pentru salvgardarea unui alt drept care, în absența acestei restricții, ar fi grav compromis.

Proporționalitatea este un alt criteriu de determinare a respectării cadrului constituțional de restrângere a exercițiului unui drept sau al unei libertăți și reprezintă relația de echilibru între situații, valori și interese diferite, care să permită coexistența libertăților, armonizarea intereselor individuale cu interesul social. De aceea, principiul proporționalității constituie o garanție a drepturilor omului, în situația în care exercitarea acestora este restrânsă prin măsuri (arbitrare sau abuzive) impuse de autoritățile statului. Restrângerea drepturilor trebuie să fie adecvată și necesară pentru realizarea obiectivului său și nu poate să impună sarcini excesive asupra persoanei, astfel că, în consecință, trebuie să fie proporțională în efectul său asupra acesteia. Or, în speța de față, măsura restrictivă a ocupării funcției publice nu respectă condiția de proporționalitate, întrucât scopul pentru care a fost dispusă este generic și nu indică un anumit drept sau o libertate ca scop legitim. Prevederile de lege criticate instituie o condiție de accedere la o funcție publică ce nu asigură un just echilibru între interesul individual și interesul general și sunt de natură să restrângă în mod disproporționat acest drept, aducându-i atingeri grave în mod substanțial. Desigur, întrucât nu există predeterminări legale ale principiului proporționalității, sarcina 

contencios constituțional.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) și ale art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președintele Camerei Deputaților a transmis punctul său de vedere prin care susține că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se susține, în esență, că impunerea unor condiții la ocuparea unei funcții publice nu poate fi asimilată îngrădirii dreptului la muncă. Cerința ca cetățenii români care au fost destituiți dintr-o funcție publică sau care au avut contractul individual de muncă desfăcut din motive disciplinare să nu poată face parte din corpul funcționarilor publici o anumită perioadă este justificată de necesitatea ca toți membrii aparatului administrației publice să fie de o moralitate neîndoielnică, asigurându-se în acest mod credibilitatea acestora și a aparatului administrativ. Această interdicție a fost introdusă de legiuitor ca sancțiune, având în vedere că și demiterea dintr-o funcție publică se face, conform legii, din rațiuni disciplinare.
Cât privește durata de 7 ani a radierii sancțiunii disciplinare, aceasta este apreciată ca fiind cel mult o problemă de legalitate, în raport cu prevederile similare cuprinse în Codul muncii, ori de interpretare sau de aplicare a Legii nr. 188/1999. Prin urmare, această prevedere nu poate fi reținută ca încălcând norme constituționale, fiind la latitudinea legiuitorului să stabilească astfel de termene.
Referitor la argumentul invocat de Avocatul Poporului, potrivit căruia persoanele care au săvârșit fapte penale de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 pot participa la un concurs organizat pentru ocuparea unei funcții publice, mai devreme de 7 ani, cât este condiția pentru radierea sancțiunii disciplinare, se apreciază că, în condițiile în care intervine reabilitarea, aceasta este o prevedere corectă, deoarece reabilitarea presupune revenirea la situația anterioară momentului în care a intervenit motivul care a dus la condiționare, respectiv acuzația privind comiterea unor fapte de natură penală.
Se mai susține că pretinsa neconcordanță a prevederilor de lege criticate cu unele acte internaționale invocate, care reglementează dreptul la muncă, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută, deoarece însăși Curtea  Constituțională  a  statuat,  prin  Decizia  nr.  41  din 24 ianuarie 2006, la fel ca și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că „dreptul unei persoane de a fi admisă într-o funcție publică nu este recunoscut nici de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nici de protocoalele sale. Așadar, în acest domeniu statul are o mai largă marjă de apreciere”.
Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 16 și 53 din Constituție invocate, deoarece condiționarea accederii la o funcție publică nu reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, iar aceasta îi privește, în egală măsură, pe toți cetățenii care vor să ocupe o funcție publică. Totodată, statutul funcționarilor publici se stabilește prin lege organică, iar dreptul de a stabili condiții pentru exercitarea funcției publice aparține legiuitorului, care este singurul în măsură să le modifice. În plus, domeniul de competență al Curții Constituționale îl constituie doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective, indiferent că acestea izvorăsc din acte normative sau din acte consensuale.
Guvernul a transmis punctul său de vedere prin care consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum 

și a locului de muncă, nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea și calificarea corespunzătoare ori fără a îndeplini condițiile legate de probitatea profesională, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, și acest lucru. Exercitarea oricăror drepturi trebuie să se facă într-un cadru legal adecvat și specific fiecărui drept în parte, iar legiuitorul este îndreptățit să reglementeze anumite condiții, pentru anumite profesii, care să asigure un astfel de cadru pentru fiecare categorie de funcții în parte.

În speță, legiuitorul a reglementat interdicțiile stabilite de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999, apreciind că pentru o persoană care a fost destituită dintr-o funcție publică sau căreia i-a încetat contractul individual de muncă din motive disciplinare este nevoie de o perioadă de 7 ani în care aceasta să nu mai poată ocupa o funcție publică, tocmai pentru a atrage atenția asupra rolului și importanței acestui gen de funcții și pentru a încerca să împiedice săvârșirea faptelor vizate de acest text. Simpla supoziție a autorului excepției în sensul că o persoană care a săvârșit o faptă de natură penală poate accede într-o funcție publică într-un termen mai scurt decât termenul de 7 ani, aplicabil în materia abaterilor disciplinare săvârșite de funcționarii publici, nu este un argument de natură a justifica neconstituționalitatea textelor legale criticate.

Cât privește pretinsa încălcare a principiului egalității și al nediscriminării, reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituție, se arată, în esență, că săvârșirea unor abateri disciplinare repetate sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave, respectiv ivirea unui motiv legal de incompatibilitate pentru a cărui încetare funcționarul public nu acționează în termen de 

10 zile reprezintă, în contextul importanței funcției publice pentru întreaga societate, motive obiective și rezonabile care să justifice un statut juridic aparte pentru această categorie profesională. Totodată, textele legale criticate se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

Date fiind argumentele care demonstrează respectarea drepturilor fundamentale pretins încălcate, Guvernul apreciază, în final, că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, concluzionând că nu poate fi vorba, în speță, despre nicio restrângere a exercițiului vreunui drept fundamental, ci despre opțiunea legiuitorului în ceea ce privește reglementarea condițiilor de acces la ocuparea unei funcții publice.

Președintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând excepția de neconstituționalitate formulată direct de Avocatul Poporului, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 32 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul  excepției  de  neconstituționalitate  îl  constituie, 

potrivit actului de sesizare, prevederile art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor   publici,   republicată   în   Monitorul  Oficial  al 

României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, care au următorul conținut:
— Art. 54 lit. i): „Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții: [...]
i) nu a fost destituită dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.”
— Art. 82 alin. (1) lit. c): „(1) Sancțiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează: [...]
c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancțiunea prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. e).”
Textul de lege la care prevederile mai sus redate fac trimitere are următorul conținut:
— Art. 77 alin. (3) lit. e): „(3) Sancțiunile disciplinare sunt: [...]
e) destituirea din funcția publică.”
Potrivit art. 101 alin. (1) din actul normativ menționat, destituirea din funcție se dispune în următoarele cazuri:
„(1) Destituirea din funcția publică se dispune, în condițiile art. 78, prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică, ca sancțiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcționarului public, în următoarele cazuri:
a) pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave;
b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.”
Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 16 alin. (1) și (2) care consacră principiul egalității cetățenilor în drepturi, art. 41 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă și ale art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.  De asemenea, autorul excepției invocă o serie de norme juridice din acte internaționale care reglementează dreptul muncii, și anume: art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și Convenția nr. 122/1964 a Organizației Internaționale a Muncii privind politica de ocupare a forței de muncă.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
Autorul sesizării de neconstituționalitate susține, în esență, că interdicția ocupării timp de 7 ani a unei funcții publice de către o persoană care a fost destituită dintr-o funcție publică anterior deținută ori căreia i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare contravine principiului fundamental al egalității și nediscriminării și îngrădește în mod nejustificat și disproporționat libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă.
Curtea  reține  că  obiectul  de  reglementare  al  Legii nr. 188/1999 îl constituie statutul funcționarilor publici, legiuitorul exprimându-și astfel opțiunea de a distinge această categorie profesională față de altele, în considerarea importanței pe care o deține instituția funcției publice în cadrul aparatului administrativ al statului. Pentru crearea și dezvoltarea unui corp de funcționari publici profesionist, stabil și imparțial, legea reglementează înființarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu atribuții legale în domeniul managementului funcției publice și al funcționarilor publici. Plecând de la această premisă, a statutului diferit al funcționarilor publici față de alți salariați, legiuitorul a instituit atât condiții generale, cât și condiții speciale pentru accesul într-o funcție publică și apartenența unei persoane la corpul funcționarilor publici.
Dispozițiile de lege criticate — art. 54 lit. i) și a art. 82 alin. (1) lit. c) — conțin o astfel de condiție specială de acces la o funcție publică, referitoare la interdicția aplicabilă timp de 7 ani unei persoane care a fost destituită din funcția publică anterior deținută sau căreia i-a încetat contractul individual de muncă din motive disciplinare.
Potrivit art. 77 alin. (3) lit. e), art. 78, art. 97 lit. d) și art. 101 din Legea nr. 188/1999, destituirea din funcția publică reprezintă sancțiunea disciplinară ce are drept consecință încetarea raportului de serviciu al funcționarului public și intervine în două situații: a) pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave și b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate; această sancțiune se radiază de drept în termen de 7 ani de la aplicarea sa. Abaterile disciplinare atrag răspunderea disciplinară a funcționarilor publici care încalcă cu vinovăție îndatoririle corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și normele de conduită profesională și civică prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Contractul individual de muncă poate înceta, în temeiul art. 55, art. 58, art. 61 lit. a) și al art. 247—252 din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, ca urmare a concedierii intervenite pentru motive ce țin de persoana salariatului, constând în săvârșirea unor abateri disciplinare sancționate ca atare de către angajator, în condițiile legii.

Prin urmare, cele două teze ale art. 54 lit. i) determină cele două categorii de destinatari ai acestei dispoziții, și anume: o persoană care, în calitatea sa de funcționar public, a fost destituită, în ultimii 7 ani, din această funcție, pentru motivele mai sus arătate, respectiv orice alt angajat în temeiul unui contract individual de muncă ce a încetat pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. Dat fiind caracterul de normă specială a prevederilor criticate din Legea nr. 188/1999, în cazul încetării contractului individual de muncă pentru motive disciplinare nu se aplică dispozițiile de drept comun, cuprinse la art. 248 alin. (3) din  Legea  nr.  53/2003  —  Codul  muncii,  potrivit  cărora 

„sancțiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancțiune disciplinară în acest termen”, ci cele cuprinse la art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999, care reglementează un termen diferit, de 

7 ani, pentru ridicarea interdicției de accedere la o funcție publică.

Curtea constată că cerința specială prevăzută de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999 are natura unei interdicții temporare de acces la o funcție publică, impuse de legiuitor în considerarea rolului esențial pe care funcția publică o are în cadrul funcționării statului. Funcționarii publici au în competența lor atribuții legale ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică, astfel că asupra lor nu trebuie să planeze nicio urmă de îndoială sub aspectul onestității, moralității și profesionalismului. În acest sens, Curtea observă că Legea nr. 188/1999 conține și alte dispoziții ce urmăresc același scop, cel al protejării intereselor instituției publice și al ocrotirii statutului funcționarilor publici. Astfel, dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. m), coroborate cu ale art. 54 lit. h), reglementează sancțiunea administrativă a suspendării de drept a funcționarului public din funcția publică pe care acesta o deține, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție. Prin Decizia nr. 539 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, Curtea Constituțională a statuat că finalitatea acestei măsuri constă în protejarea autorității sau a instituției publice față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite de către funcționarul public.

Curtea nu poate reține criticile de neconstituționalitate potrivit 

cărora dispozițiile legale criticate restrâng în mod nejustificat 

exercitarea dreptului la muncă sub aspectul libertății alegerii profesiei și a locului de muncă.
Cu privire la implicațiile art. 41 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat în mod constant (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006) că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, în anumite condiții stabilite de legiuitor, și nu vizează obligația statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile.
În cazul de față, legea examinată reglementează, așa cum s-a arătat mai sus, o condiție specială de acces la o funcție publică, determinată de caracterul funcției și al locului de muncă vizat. Din perspectiva acestei condiționări, o funcție publică este accesibilă oricărei persoane care, pe lângă faptul că îndeplinește condițiile generale prevăzute de lege, nu a fost destituită dintr-o altă funcție publică anterior deținută (pentru motive ce țin de săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave sau pentru că nu a intervenit în termenul legal pentru îndepărtarea motivului de incompatibilitate) sau căreia nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.
Apare așadar firească preocuparea legiuitorului de a impune, pentru ocuparea unei funcții din aparatul administrativ al statului, condiția trecerii unui timp suficient de la data săvârșirii abaterilor disciplinare sau, după caz, a constatării incompatibilității funcționarului public, pentru a demonstra faptul că persoana respectivă s-a îndreptat. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate nu afectează dreptul la muncă în sensul afirmat de autorul excepției, acela de a restrânge exercițiul libertății de alegere a locului de muncă și a profesiei, ci supun acest drept unei condiții speciale, determinate de natura funcției publice. Interdicția ocupării timp de 7 ani a unei funcții publice are caracter temporar și nu afectează persoana în cauză în ceea ce privește exercitarea dreptului la muncă, aceasta fiind liberă a opta pentru orice alt loc de muncă, în condițiile legii.
Totodată, Curtea constată că măsura în cauză respectă exigențele principiului egalității prevăzut de art. 16 din Constituție.
Cu   privire   la   semnificația   acestui   principiu,   Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că „principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință,  un  tratament  diferit  nu  poate  fi  doar  expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”. De asemenea, art. 16 din Constituție 

„vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui” (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002).

În lumina acestor considerente, Curtea constată că persoanele vizate de dispozițiile art. 54 lit. i) și art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 se află într-o situație distinctă în mod obiectiv de cea a celorlalte persoane care au vocația de a accede la o funcție publică — foști funcționari publici sau foști angajați în temeiul unui contract individual de muncă —, împrejurare ce justifică un tratament juridic deosebit. Antecedentele acestora sub aspectul conduitei profesionale dovedite în calitatea anterioară de angajați — într-o instituție publică sau nu, după caz — reprezintă elementul obiectiv de diferențiere în cadrul aceleiași categorii de persoane cu vocație generală de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții publice și constituie totodată un motiv suficient pentru legiuitor de a institui o condiție suplimentară, adaptată acestei situații, pentru a le permite (din nou, în cazul foștilor funcționari publici) accesul la o funcție publică.

Cât privește întinderea termenului de 7 ani, Curtea constată că acesta se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului, de liberă opțiune a sa, fără a putea fi supus cenzurii instanței de contencios constituțional. Totuși, având în vedere imperativul descurajării săvârșirii de către funcționarii publici a unor fapte penale grave sau a unor abateri disciplinare cu grave consecințe și necesitatea, înregistrată în societatea românească contemporană, de responsabilizare a funcției publice, întinderea acestui termen nu este disproporțională cu scopul urmărit. De asemenea, consecințele acestei interdicții asupra persoanelor vizate au un caracter rezonabil, în sensul că nu afectează în mod grav sau irevocabil exercitarea drepturilor și libertăților lor legitime, acestea având deschise variate posibilități sub aspectul ocupării unui loc de muncă în funcție de pregătirea profesională.

Așa fiind, Curtea constată că tratamentul juridic diferit aplicabil persoanelor aflate în ipoteza normelor art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 este corespunzător unor situații distincte și este justificat sub aspectul obiectivității și al rezonabilității, fără ca interdicția examinată să poată fi calificată drept un factor de discriminare.

Date fiind cele constatate de Curte cu privire la respectarea normelor fundamentale ale art. 16 și ale art. 41 alin. (1) din Constituție, rezultă că nu se poate reține nici restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți în afara limitelor permise de art. 53 din Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 și al art. 32 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

 

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 lit. i) și ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 februarie 2013.

 

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi