6 Decembrie, 2016

Augustin Zegrean— președinte
Aspazia Cojocaru  — judecător
Acsinte Gaspar — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea— judecător
Iulia Antoanella Motoc— judecător
Ion Predescu— judecător
Puskás Valentin Zoltán— judecător
Tudorel Toader  — judecător
Irina Loredana Gulie — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniel-Liviu Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepție ridicată de Gavrilă Stan și Rodica Stan în Dosarul nr. 14.694/211/2011 al Tribunalului Cluj — Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.403D/2012.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, arătând că aspectele referitoare la aplicarea legii în timp țin de voința legiuitorului.

CURTEA,

având  în  vedere  actele  și  lucrările  dosarului,  constată următoarele:
Prin Încheierea din 2 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 14.694/211/2011, Tribunalul Cluj — Secția civilă a sesizat
Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepție ridicată de Gavrilă Stan și Rodica Stan într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de evacuare dintr-un spațiu cu destinația de locuință.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale criticate, potrivit cărora, de la data intrării în vigoare a noului Cod civil, se abrogă dispozițiile referitoare la posibilitatea reînnoirii contractului de închiriere a locuinței, inclusiv a celui aflat în curs de executare, contravin principiului constituțional al neretroactivității legii, deoarece afectează drepturi deja câștigate.
Se arată, în acest sens, că dreptul de a cere reînnoirea contractului de închiriere a locuinței a intrat în patrimoniul chiriașului la data încheierii contractului, în temeiul dispozițiilor supletive cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, respectiv art. 14 din acest act normativ, astfel încât abrogarea dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea reînnoirii contractelor de închiriere are efecte retroactive.
Se mai susține că textul de lege criticat contravine și dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea în fața legii, deoarece creează o discriminare între titularii contractelor de închiriere care au inserat în mod expres în contract o clauză prin care au dobândit dreptul de a solicita prelungirea duratei contractului și titularii contractelor de închiriere în privința cărora, în lipsa inserării exprese a unei astfel de clauze, erau aplicabile dispozițiile corespunzătoare ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 40/1999. Astfel, în situația abrogării dispozițiilor legale supletive, aceștia din urmă sunt privați de dreptul de a mai solicita prelungirea duratei contractelor de închiriere aflate în curs de executare.
Tribunalul Cluj — Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu este retroactiv, deoarece legiuitorul a avut în vedere perioada ulterioară finalizării contractelor de închiriere aflate în curs de executare.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale, deoarece dispun pentru viitor și se aplică unor situații juridice aflate în curs de derulare, astfel încât nu este înfrânt principiul neretroactivității legii. Se mai apreciază că determinarea situațiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum și a celor care vor fi guvernate de noua reglementare nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii în timp, de competența exclusivă a instanței judecătorești. De asemenea, textul de lege criticat se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
Textul de lege criticat are următorul cuprins: „La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: (…)
v) art. 12, 14—25, art. 32 alin. (2), art. 43 și 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare; de la aceeași dată, dispozițiile art. 12 și 14—25 nu se mai aplică nici contractelor de închiriere a locuinței în curs de executare;”.
Textul de lege criticat face referire la dispozițiile art. 12, art. 14—25, art. 32 alin. (2), art. 43 și 44 cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, însă, din motivarea excepției, rezultă că autorii acesteia se referă la prevederile art. 14 și 15 din aceeași ordonanță de urgență, potrivit cărora:
— Art. 14:
(1) La expirarea termenului de închiriere stabilit conform prezentei ordonanțe de urgență chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
(2) Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere numai pentru următoarele motive:
a) locuința este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soțului, părinților ori copiilor oricăruia dintre aceștia, numai dacă sunt cetățeni români cu domiciliul în România;
b) locuința urmează să fie vândută în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
c) chiriașul nu a achitat chiria cel puțin 3 luni consecutive în executarea contractului de închiriere;
d) în cazurile prevăzute la art. 13 lit. f)—i).
(3) Proprietarul este obligat să îi notifice chiriașului refuzul de a reînnoi contractul de închiriere cu cel puțin un an înainte de expirarea acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (2) lit. a) și b). În cazurile prevăzute la alin. (2) lit. d) notificarea se face cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea contractului.
(4) Sunt permise mai multe reînnoiri succesive.
(5) Chiriașul este obligat să părăsească locuința în termen de 60 de zile de la expirarea termenului contractual, dacă locațiunea nu s-a reînnoit. Chiriașul este obligat să plătească întreaga chirie, precum și toate cheltuielile pentru servicii și întreținere aferente perioadei în care a ocupat efectiv locuința.”;
— Art. 15:
„(1) În cazul chiriașilor care au primit notificarea pentru motivele prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a) și b), consiliile locale sunt obligate să le pună la dispoziție, cu prioritate, o locuință din fondul destinat închirierii, inclusiv din fondul de locuințe sociale, în termen de un an de la data cererii chiriașului; locuințele se pun la dispoziție numai celor care îndeplinesc criteriile de acces stabilite în conformitate cu prevederile Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Chiriașul este obligat să înregistreze cererea de locuință la consiliul local în termen de 30 de zile de la data notificării.
(3) Sunt interzise, sub sancțiunea nulității absolute, contractele de închiriere pentru suprafețele cu destinația de locuință, încheiate de consiliile locale cu persoane fizice sau juridice cu nerespectarea ordinii de prioritate prevăzute la alin. (1).
(4) În cazul în care consiliile locale nu au putut pune la dispoziție chiriașului o locuință corespunzătoare în termenul prevăzut la alin. (1) contractul de închiriere se prelungește pentru o perioadă de 6 luni de la data expirării sale, fiind aplicabile și prevederile cap. II privind schimbul de locuință.”
În opinia autorilor excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile și art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
În cauza dedusă judecătorului a quo, la data intrării în vigoare a noului Cod civil, contractul de închiriere a locuinței era în curs de executare, acesta încetând de drept, prin ajungerea la termen, la data de 5 octombrie 2011, dată la care, în temeiul textului de lege criticat în prezenta cauză, erau abrogate dispozițiile art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999. Totodată, acest contract nu cuprindea o clauză similară acestei din urmă prevederi legale, referitoare la dreptul la reînnoirea contractului, la expirarea termenului contractual.
Autorii excepției, locatari, susțin, în esență, că prevederea legală care abrogă dispozițiile referitoare la posibilitatea reînnoirii contractelor de închiriere a locuinței și la obligația consiliilor locale de a le pune la dispoziție o locuință corespunzătoare chiriașilor ale căror venituri medii nete lunare pe membru de familie sunt sub nivelul salariului mediu net pe economie, precum și acelora care au dreptul la locuințe sociale potrivit Legii nr. 114/1996, republicată, are efecte retroactive, deoarece se aplică și celor aflate în curs de executare.
Analizând aceste susțineri, Curtea reține că, în ceea ce privește  dreptul  la  reînnoirea  contractului  de  închiriere  la expirarea termenului contractual, este necesar a distinge între situația în care părțile au convenit asupra prelungirii duratei locațiunii, la data încheierii contractului, pe de o parte, și situația în care, în lipsa unei clauze contractuale exprese în acest sens, dreptul la reînnoirea contractului putea fi exercitat la expirarea termenului locațiunii, în temeiul dispozițiilor imperative cuprinse în art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999.
Astfel, Curtea observă că, în prima situație, drepturile și obligațiile corelative în privința cărora părțile au convenit la data realizării acordului de voințe își păstrează întinderea, durata și modalitățile de exercitare, respectiv de executare, cu privire la care părțile au convenit încă de la data încheierii actului juridic, cadrul contractual fiind guvernat de regula tempus regit actum. De aceea, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede:
„(1) Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”
Pe de altă parte, autonomia de voință a părților contractante este limitată chiar de cadrul legal existent la data încheierii contractului, dar includerea în cuprinsul contractului a unor clauze care reiau în mod expres dispoziții legale în materie este, de asemenea, o exprimare a autonomiei de voință a părților, care, în acest mod, înțeleg să supună pe viitor contractul unor clauze specifice. Acestea își mențin caracterul obligatoriu chiar și după ce legea iese din vigoare, ele continuând, de principiu, să guverneze contractul în cauză. În speță, însă, având în vedere datele dosarului, Curtea reține că în contractul încheiat de autorul excepției o atare clauză nu a fost inclusă, astfel încât locatarul nu a înțeles să reînnoiască contractul de locațiune, renunțând expres la dreptul la prelungirea acestuia.
Chiar în situația lipsei inserării unei clauze contractuale exprese privind reînnoirea contractului de închiriere sau a unei clauze care exclude expres posibilitatea reînnoirii contractului, la expirarea termenului contractual, chiriașul avea, încă de la data încheierii contractului potrivit prevederilor art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, dreptul la reînnoirea aceluiași contract pentru o perioadă egală sau pentru o durată diferită, convenită de părți, în temeiul art. 14 din același act normativ. Desigur, acest drept există cât timp temeiul legal este în vigoare.
Curtea constată că dreptul la reînnoirea contractului de locațiune nu mai poate fi exercitat la expirarea termenului contractual, după intrarea în vigoare a normei abrogatoare cuprinse în noul Cod civil, pentru că legea nouă nu face altceva decât să reglementeze un efect viitor al unei situații juridice trecute, fără a fi însă retroactivă.
Prin urmare, Curtea constată că în prezenta cauză abrogarea prevederilor art. 12, 14—25, art. 32 alin. (2), art. 43 și 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, nu produce efecte retroactive, legiuitorul fiind suveran în a stabili conținutul juridic al situațiilor legale de generală aplicabilitate.

De altfel, în legătură cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile, Curtea Constituțională a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004).

Curtea constată că este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia textul de lege criticat creează o discriminare față de persoanele care au intrat, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sub incidența dispozițiilor art. 14 și 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999.

Astfel, în legătură cu acest aspect, sunt incidente cele reținute de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 20 din 

2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea  I,  nr.  72  din  18  februarie  2000,  sau  nr.  820  din 

9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea  I,  nr.  39  din  18  ianuarie  2007,  și  nr.  1.541  din 

2 5 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, potrivit cărora situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări.

Mai mult, s-a statuat prin deciziile menționate că respectarea principiului constituțional al egalității în drepturi, precum și a obligației corelative de nediscriminare, stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii:

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepție ridicată de Gavrilă Stan și Rodica Stan în Dosarul nr. 14.694/211/2011 al Tribunalului Cluj — Secția civilă.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 28 februarie 2013.

 

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie