2 Decembrie, 2016

Augustin Zegrean — președinte
Aspazia Cojocaru— judecător
Acsinte Gaspar— judecător
Petre Lăzăroiu— judecător
Mircea Ștefan Minea— judecător
Ion Predescu— judecător
Puskás Valentin Zoltán— judecător
Tudorel Toader— judecător
Irina Loredana Gulie — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepție ridicată de Societatea Comercială „Tornado Com.” — S.R.L. din București în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012) al Curții de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.466D/2012.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 356 din 20 martie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012), Curtea de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepție ridicată de Societatea Comercială Tornado Com. — S.R.L. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren cu destinația de spațiu comercial.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că atribuția instanțelor judecătorești de a stabili conformitatea legilor de naționalizare a unor imobile cu Constituția în vigoare la data adoptării acestora, respectiv în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, contravine dispozițiilor constituționale referitoare la atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale de a realiza controlul constituționalității legilor, o asemenea atribuție fiind retroactivă, deoarece nu era reglementată în perioada în care au fost adoptate legile prin care s-au dispus măsuri de naționalizare a unor bunuri. Mai mult, prin prevederile legale criticate legiuitorul realizează implicit o apreciere a efectelor produse de actele normative de naționalizare, încălcând în acest mod principiul separației puterilor în stat.
Curtea de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că modalitatea în care sunt determinate condițiile de a căror îndeplinire depinde apartenența unor bunuri la domeniul public sau privat al statului, precum și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile respective au fost dobândite, reprezintă o opțiune constituțională a legiuitorului. Se mai arată că prevederile Legii nr. 213/1998 nu sunt retroactive, fiind aplicabile situațiilor juridice produse după intrarea în vigoare a acestui act normativ, iar dispozițiile art. 6 alin. (1) din același act normativ nu fac decât să reglementeze criteriile pe baza cărora instanțele de judecată stabilesc valabilitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, în deplin acord cu principiul constituțional al separației puterilor în stat. În ceea ce privește trimiterea cuprinsă în cadrul prevederilor legale criticate, referitoare la respectarea tratatelor internaționale la care România era parte, aceasta reprezintă o aplicare a principiului general de drept pacta sunt servanda, astfel încât instanțele se pot raporta la acestea.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că determinarea condițiilor de a căror îndeplinire depinde apartenența bunurilor la domeniul public sau privat al statului constituie opțiunea exclusivă a legiuitorului, la fel ca și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite de către stat. De asemenea, condiționarea valabilității titlului statului de respectarea reglementărilor în vigoare la data preluării nu contravine principiului constituțional al neretroactivității legii, întrucât valabilitatea actelor juridice se apreciază întotdeauna în raport cu actele normative în vigoare la data încheierii lor, iar în cazul actelor de preluare cu caracter normativ, valabilitatea acestora se analizează întotdeauna în funcție de actele normative cu forță juridică superioară, sub imperiul cărora au intrat în vigoare. În privința actelor normative anterioare Constituției din 1991, ale căror efecte s-au produs în întregime înainte de intrarea în vigoare a acesteia, se apreciază că acestea nu mai pot fi supuse analizei din perspectiva încălcării art. 15 alin. (2) din Constituție. Însă, în privința actelor normative anterioare actualei Legi fundamentale, ale căror efecte se produc și după intrarea în vigoare a acesteia, Curtea Constituțională urmează a aprecia dacă, în temeiul art. 154 alin. (1) din Legea fundamentală, acestea mai sunt în vigoare.
Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că textul de lege referitor la competența instanțelor de judecată de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945—1989 este în deplină conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești este stabilită prin lege. Mai mult, norma legală criticată nu instituie un control de constituționalitate, ci reglementează criteriile de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama pentru a stabili valabilitatea acestor titluri. De altfel, condiția constituirii titlului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat nu însemnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existentă în momentul constituirii lui, iar nu la cerințele actuale.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului
nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
În realitate, analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, asupra cărora urmează a se pronunța.
Textele de lege criticate au următorul cuprins: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (…)(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea reglementărilor internaționale privind drepturile omului mai favorabile față de legile interne, art. 125 alin. (3) privind incompatibilitățile funcției de judecător, art. 144 referitor la incompatibilitățile funcției de judecător al Curții Constituționale și art. 146 privind atribuțiile Curții Constituționale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
Textul de lege criticat a mai format obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale invocate și în prezenta cauză, și cu o motivare identică.
Astfel, prin Decizia nr. 356 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, Curtea a respins excepția ca neîntemeiată, statuând că art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legilor, întrucât prevederile legii criticate se aplică de către instanțe după intrarea în vigoare a acesteia și nu produc efecte pentru perioada anterioară. Dispozițiile art. 6 alin. (1) din aceeași lege fixează reperele pe baza cărora instanțele care aplică Legea nr. 213/1998 trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Referirea pe care o face textul la tratatele internaționale la care România era parte nu are semnificația aplicării retroactive a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care era recunoscut și în regimul anterior. Aceasta nu înseamnă însă că actele autorităților statului din acea perioadă nu trebuie examinate și apreciate și prin prisma tratatelor internaționale la care statul era parte și pe care era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora.
S-a mai arătat, în decizia anterior citată, că modul în care sunt determinate condițiile de îndeplinirea cărora depinde apartenența bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite reprezintă o opțiune a legiuitorului, astfel încât este constituțională soluția legislativă potrivit căreia bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil” în proprietatea statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând astfel să fie revendicate.
Curtea Constituțională a mai constatat că precizarea cuprinsă la alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945—1989, este în concordanță cu dispozițiile constituționale potrivit cărora competența instanțelor de judecată este stabilită de lege.
De asemenea, Curtea a constatat că este neîntemeiată și critica potrivit căreia prevederile de lege ce fac obiectul excepției încalcă dispozițiile art. 146 din Constituție, deoarece acest text de lege nu instituie un control de constituționalitate cu privire la acte normative adoptate anterior Constituției din 1991, ci doar instituie criterii de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum,   pentru stabilirea valabilității titlurilor.
De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, statuând că acestea sunt constituționale (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 1.338 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009, nr. 48 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 5 martie 2009, sau nr. 288 din 3 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 8 aprilie 2009).
Întrucât în prezenta cauză nu au fost relevate elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluțiile pronunțate în deciziile anterior citate, cât și considerentele pe care acestea s-au întemeiat sunt valabile și în prezenta cauză.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 125 alin. (3) privind incompatibilitățile funcției de judecător și art. 144 referitor la incompatibilitățile funcției de judecător al Curții Constituționale, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză, întrucât, prin conținutul lor normativ, acestea nu au legătură cu dispozițiile legale ce formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA   CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepție ridicată de Societatea Comercială „Tornado Com.” — S.R.L. din București în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012) al Curții de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 7 martie 2013.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie