8 Decembrie, 2016

Mi s-a refuzat intrarea într-un stat membru al UE. Ce drepturi de informare am în acest caz?

Răspunzând la o întrebare preliminară în acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că, în principiu, esenţa motivării unei decizii de refuz al intrării pe teritoriul unui stat membru trebuie să fie comunicată persoanei interesate. Cu toate acestea…
 
… un stat membru poate refuza dreptul de intrare sau de şedere, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică şi, de asemenea, poate refuza, în măsura în care este strict necesar, să comunice persoanei interesate motivele a căror divulgare ar putea compromite siguranţa statului.

Cauza în speţă se referă la reglementările din Marea Britanie, unde deciziile administrative prin care se refuză intrarea pe teritoriul naţional, adoptate pe baza unor informaţii a căror publicare ar putea să aducă atingere siguranţei naţionale, pot fi contestate la Comisia Specială de Soluţionare a Contestaţiilor în materie de Imigrare, denumită în continuare „SIAC”.

În cadrul procedurii desfăşurate în faţa SIAC, nici persoana care a contestat o astfel de decizie, nici avocaţii săi personali nu au acces la informaţiile pe care a fost bazată decizia în cazul în care divulgarea lor ar fi contrară interesului general. Cu toate acestea, într-un astfel de caz, este desemnat un avocat special, care are acces la aceste informaţii, pentru a reprezenta interesele persoanei în cauză în faţa SIAC.

Totuşi, avocatul special nu poate comunica cu persoana interesată cu privire la aspecte legate de procedură începând din momentul în care i-au fost notificate elemente faţă de a căror divulgare se opune Ministerul de Externe, autoritatea britanică competentă în materie. Avocatul special poate solicita însă SIAC să emită instrucţiuni care să autorizeze o astfel de comunicare.

În cazul pus în discuţie, ZZ are dublă cetăţenie, franceză şi algeriană. El este căsătorit din anul 1990 cu o resortisantă britanică, împreună cu care are opt copii. În perioada 1990-2005, ZZ a locuit legal în Marea Britanie. Cu toate acestea, în august 2005, după ce a părăsit Marea Britanie, Ministerul de Externe i-a anulat dreptul de şedere pentru motivul că prezenţa sa aducea prejudicii interesului general. În septembrie 2006, ZZ s-a deplasat în Marea Britanie unde autoritatea menţionată a adoptat o decizie de refuz al intrării.

ZZ a formulat la SIAC o acţiune împotriva deciziei de refuz al intrării. În cadrul acestei proceduri, el nu a putut discuta cu cei doi avocaţi speciali ai săi decât referitor la elementele de probă publice.

SIAC a respins acţiunea şi a pronunţat o așa-numită hotărâre „confidenţială”, care avea o motivare exhaustivă, şi o aşa-numită hotărâre „publică”, având o motivare sumară, şi numai aceasta din urmă i-a fost comunicată lui ZZ. Din „hotărârea publică” reiese că SIAC este convinsă, din motive care sunt explicate în „hotărârea confidenţială”, că ZZ a fost implicat în activităţi ale reţelei Grupului Islamic Armat (GIA) şi în activităţi teroriste în anul 1995 şi în anul 1996.

ZZ a formulat apel împotriva hotărârii SIAC la Court of Appeal (England & Wales) (Curtea de Apel, Regatul Unit), care adresează Curţii de Justiţie întrebarea în ce măsură este SIAC obligată să comunice persoanei interesate motivele de siguranţă publică care constituie temeiul unei decizii de refuz al intrării.

În hotărârea sa pronunţată, Curtea aminteşte, mai întâi, că, potrivit Directivei 2004/381, o decizie de refuz al intrării trebuie să fie notificată în scris persoanei interesate, astfel încât aceasta să poată înţelege conţinutul deciziei şi implicaţiile acesteia. În plus, persoana interesată trebuie să fie informată în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică sau de siguranţă publică pe care se bazează o astfel de decizie, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranţei statului.

În acest context, Curtea precizează că statele membre sunt obligate să prevadă un control jurisdicţional efectiv atât al temeiniciei deciziei de refuz al intrării, cât şi al temeiniciei motivelor referitoare la siguranţa statului invocate pentru a se refuza comunicarea către persoana interesată a motivelor pe care se bazează respectiva decizie.

Astfel, pe de o parte, instanţa însărcinată cu controlul legalităţii deciziei de refuz al intrării trebuie să poată lua cunoştinţă de ansamblul motivelor şi al elementelor de probă care au stat la baza respectivei decizii. Pe de altă parte, o instanţă trebuie să fie însărcinată să verifice dacă motivele legate de siguranţa statului se opun divulgării motivelor pe care se întemeiază decizia şi a elementelor de probă menţionate.

În această privinţă, Curtea subliniază că autoritatea naţională competentă trebuie să dovedească faptul că siguranţa statului ar fi efectiv compromisă de o comunicare precisă şi completă a motivelor către persoana interesată. În consecinţă, nu există o prezumţie în favoarea existenţei şi a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate naţională pentru a refuza divulgarea motivelor pe care se bazează decizia de refuz al intrării.

Dacă, în aceste condiţii, instanţa concluzionează că siguranţa statului nu se opune comunicării în mod precis şi complet a motivelor care stau la baza unei decizii de refuz al intrării, aceasta dă autorităţii naţionale competente posibilitatea de a comunica persoanei interesate motivele şi elementele de probă care lipsesc. Totuşi, în cazul în care autoritatea respectivă nu permite comunicarea acestora, instanţa trece la examinarea legalităţii unei astfel de decizii numai pe baza motivelor şi a elementelor de probă care au fost comunicate.

În schimb, dacă se dovedește că siguranţa statului se opune efectiv comunicării către persoana interesată a acestor motive, controlul jurisdicţional al legalităţii deciziei de refuz al intrării trebuie efectuat în cadrul unei proceduri care ţine seama în mod adecvat atât de cerinţele care ţin de siguranţa statului, cât şi de cele ale dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă, limitând în același timp eventualele ingerinţe în exercitarea acestui drept la strictul necesar.

Această procedură trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură posibilă, respectarea principiului contradictorialităţii, pentru a permite persoanei interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum şi să prezinte observaţii cu privire la elementele de probă aferente acesteia şi, prin urmare, să îşi prezinte în mod util argumentele în apărare.

În special, trebuie să se comunice persoanei interesate esenţa motivelor pe care se întemeiază o decizie de refuz al intrării, protecţia necesară a siguranţei statului neputând avea ca efect lipsirea respectivei persoane de dreptul său de a fi ascultată şi, prin urmare, anularea caracterului efectiv al dreptului său de a exercita căile de atac.

Curtea subliniază de asemenea că ponderarea dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă cu necesitatea de a asigura protecţia siguranţei statului în cauză nu este aplicabilă în acelaşi mod în ceea ce priveşte elementele de probă care se află la originea motivelor prezentate în faţa instanţei naţionale competente.

Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente de probă poate compromite în mod direct şi specific siguranţa statului prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viaţa, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autorităţile naţionale cu atribuţii în domeniul siguranţei şi, astfel, să afecteze serios, sau chiar să împiedice, îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorităţi.

În sfârşit, Curtea precizează că este de competenţa instanţei din Marea Britanie, pe de o parte, să se asigure că esenţa motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicată persoanei interesate într-un mod care să ţină seama corespunzător de confidenţialitatea necesară a elementelor de probă şi, pe de altă parte, să stabilească consecinţele unei eventuale încălcări a acestei obligaţii de comunicare.

REGLEMENTĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificări în JO L 229, p. 35 și JO 2005, L 197, p. 34, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56).
 
Legislaţia şi jurisprudenţa europeană sunt disponibile pe Lege5.ro - noul serviciu online de documentare legislativă realizat de Indaco Systems. Află totul despre Lege5 Online de AICI!

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu