3 Decembrie, 2016

Introducere în procedura arbitrajul, reglementată de Codul de procedură civilă

Lucrare scrisă de:  Sevim Gliga Baubec, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, Anul IV

Arbitrajul este modalitatea alternativă de soluţionare a litigiilor permisă de lege prin care părţile, în baza principiului autonomiei de voinţă de care se bucură şi având drept temei convenţia arbitrală, aleg să soluţioneze un litigiu în afara tribunalelor statale, apelând la un arbitru care să le împartă dreptatea. Pe cale de consecinţă, faţă de înfăptuirea statală a justiţiei, arbitrajul este mai flexibil, mai ieftin şi mai rapid.

Încă din dreptul roman, erau recunoscute numeroasele avantaje ale ceea ce atunci se numea iudicis arbitrive postulatio [1], o procedură mai suplă decât cea care implica un judecător. Spre deosebire de iudex, care căuta soluţia în legi şi în fomulă, arbitrul judeca prin prisma înţelepciunii şi experienţei de viaţă, ascultând apărările părţilor şi supraveghind discuţiile acestora, prevenind ca părţile să-şi soluţioneze diferendele prin violenţă, despotism şi arbitrariu. [2]

Printre avantajele alegerii procedurii arbitrajului se numără confidenţialitatea – arbitrajul vizând litigiile comerciale, confidenţialitatea (art. 353 lit. c) C.pr.civ) se impune nu doar cu privire la coordonatele litigiului, ci chiar cu privire la însăşi existenţa unui conflict supus arbitrajului, soluţionarea cu celeritate a litigiilor, atenţia acordată autonomiei de voinţă a părţilor, beneficiul unei umbrele de prevederi legale cu caracter dispozitiv de la care părţile pot deroga în vederea constituirii unui cadru optim de soluţionare a diferendului, posibilitatea de a opta pentru soluţionarea litigiul în echitate (art. 360 alin. 2 C.pr.civ), garanţia calităţii actului de justiţie [3] – asigurată de posibilitatea alegerii unor arbitri care au studii aprofundate în domeniul relevant arbitrajului şi, nu în ultimul rând, faptul că arbitrii, spre deosebire de judecători, răspund pentru posibilele daune cauzate părţilor.

Arbitrajul poate fi instituţionalizat (art. 3411 C.proc.civ ), situaţie în care părţile apelează la o instituţie de arbitraj precum Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, International Chamber of Commerce Court of Arbitration Paris (ICC), London Court of Interantional Arbitration (LCIA) ş.a. pentru a le administra procedura arbitrală sau poate lua forma arbitrajului ad-hoc, caz în care părţile administrează singure desfăşurarea arbitrajului. Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia arbitrajului, între articolele 340 și 370.

Pentru a contura sfera arbitrajului este necesară precizarea elementelor esenţiale ale procedurii arbitrale: în primul rând, convenţia arbitrală, urmată de tribunalul arbitral, locul şi limba arbitrajului, sistemul de drept aplicabil, hotărârea arbitrală şi, bineînţeles, finalitatea întregului demers, recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale.

Elementul principal al arbitrajului este convenţia arbitrală, fără de aceasta arbitrajul neputând exista [4]. Numită în doctrină [5] “contract arbitral”, sub cele două forme ale sale – clauza compromisorie şi compromisul, convenţia arbitrală întăreşte principiul pacta sunt servanda, care îşi găsea consacrarea în Codul civil de la 1864 în art. 969. Astfel, convenţia arbitrală poate lua forma unei clauze compromisorii introduse în contract sau a unui compromis [6], constând într-un act separat, de sine stătător[7], după cum este prevăzut atât în alin. (2) al art. 343, cât şi în alin. (1) al art. 541 din C.pr.civ. Prin convenţia arbitrală, se renunţă la cadrul statal de soluţionare a conflictelor prin organele judecătoreşti şi, în acelaşi timp, se alege calea soluţionării private prin intermediul instanţelor arbitrale, fiind atât un act de renunţare, cât şi unul de dispoziţie. [8]

Concluzionez această introducere în procedura arbitrajului prin a enunţa că tribunalul arbitral pare să fie întruchiparea a ceea ce Platon în „Legile” numea a fi “sacru” şi anume acel tribunal “pe care părţile şi-l vor fi creat ele însele şi pe care îl vor fi ales prin bună înţelegere” [9], sperând a fi prezentat arbitrajul drept o soluţie eficientă, flexibilă, demnă de a fi luată în calcul în  soluţionarea conflictelor.


[1] E. Molcuţ, Drept privat roman, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 67;

[2] G. Coţofană, Procedura arbitrală – istoric, doctrină, jurisprudenţă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 13-15;

[3] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Volumul II, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 598-599;

[4] I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, 2005, p.12;

[5] Idem;

[6] C. Florescu, Consideraţii în legătură cu forma scrisă a convenţiei arbitrale, Revista “Dreptul” nr. 7/2011, p. 111;

[7] I. Deleanu, S.Deleanu, op.cit., p. 13;

[8] C. Florescu, op.cit., p. 112;

[9] V. M. Ciobanu, Pledoarie pentru arbitraj, Codexul arbitral, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, 2011.

Despre autor  ⁄ Redacţia

Materialele semnate de redacţia LegeStart reprezintă un efort comun de vă oferi informaţii de interes general din multiple domenii, strânse de echipă sau prezentate de partenerii noştri.

Fara comentarii

Scrie un comentariu