10 Decembrie, 2016

Hotărârea CEDO din 3 decembrie 2013 în cauza Vararu împotriva României

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2013 în cauza Vararu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 442 din 17.06.2014 (M.Of. nr. 442/2014).

Strasbourg 
(Cererea nr. 35.842/05)
DEFINITIVĂ 
3 martie 2014

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Vararu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 noiembrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.
 La originea cauzei se află Cererea nr. 35.842/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Diodor Neculai Vararu (reclamantul), a sesizat Curtea la 28 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de M. Smău, avocat în Iaşi. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea dreptului său la un proces echitabil ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru ultraj fără ca cele 3 instanţe care s-au pronunţat în cauză să fi audiat martorii acuzării sau partea vătămată.
4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.
 Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Hârlău, judeţul Iaşi.
6. La 19 iulie 2002, reclamantul a fost interpelat de către o patrulă formată din 2 agenţi de Poliţie în timp ce consuma o bere alături de o altă persoană, în autoturismul propriu, parcat în faţa imobilului unde locuia. Agenţii de Poliţie i-au cerut să prezinte actele de identitate, precum şi documentele autoturismului. În timpul controlului, reclamantul l-a insultat şi bruscat pe agentul de Poliţie A.C., dându-i o palmă, şi încercând să părăsească locul incidentului. Agenţii de Poliţie au scos atunci cătuşele. În acel moment, reclamantul s-a calmat şi a prezentat documentele cerute, pe care anterior le declarase pierdute.
7. Prin rechizitoriul parchetului din 4 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Iaşi pentru conducere pe drumurile publice fără permis de conducere, fals în declaraţii şi ultraj asupra unui agent de Poliţie. Procurorul care a instrumentat cauza a susţinut în rechizitoriu că, la 18 septembrie 2001, reclamantul a declarat în mod fals că pierduse permisul de conducere pentru a nu-i fi reţinut sau anulat şi că, ulterior, a condus autoturismul propriu pe drumurile publice folosindu-se de actul pretins pierdut până la 19 iulie 2002, când a fost controlat de agenţii de Poliţie.
8. Procurorul a arătat că acuzaţia de ultraj era susţinută de mărturiile a 5 persoane care au declarat, în faţa agentului de Poliţie însărcinat cu ancheta şi ulterior în faţa sa, că l-au văzut pe reclamant înjurându-l şi lovindu-l pe agentul de Poliţie A.C. la data de 19 iulie 2002. Reclamantul nu a fost prezent la momentul audierii acestor martori.
9. Toate declaraţiile consemnate la Poliţie au descris aceeaşi situaţie de fapt şi prezentau acelaşi scris, cu excepţia ultimului paragraf care, conform susţinerilor reclamantului, era diferit din punctul de vedere al scrisului de la o declaraţie la alta şi indica faptul că persoana care le-a întocmit citise cuvânt cu cuvânt ceea ce era scris mai sus.
10. Audiat de procuror, reclamantul a negat că l-ar fi înjurat sau agresat pe agentul de Poliţie A.C. în timpul incidentului din 19 iulie 2002. Doi martori au confirmat în faţa procurorului versiunea faptelor prezentată de reclamant.
11. Judecătoria Iaşi, sesizată pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate de parchet, a citat toţi martorii menţionaţi de procuror în rechizitoriu. S-au prezentat numai 2 dintre ei, care au declarat că nu l-au văzut pe reclamant înjurându-l sau agresându-l pe poliţist, confirmând astfel depoziţiile date în faţa parchetului.
12. Instanţa, care a amânat succesiv cauza în încercarea de a asculta martorii acuzării, a emis pe numele acestora mandate de aducere şi a dispus amendarea. Deşi legal citaţi, martorii respectivi nu s-au prezentat la şedinţele de judecată. Agenţii însărcinaţi cu executarea acestor mandate au întocmit procese-verbale indicând că s-au deplasat la domiciliul martorilor respectivi, dar nu i-au găsit. S-a precizat că 2 dintre aceştia îşi schimbaseră domiciliul, iar noua adresă era necunoscută. Instanţa a solicitat informaţii la serviciul de stare civilă Iaşi, dar şi acest demers a rămas fără rezultat.
Având în vedere procesele-verbale întocmite de agenţii însărcinaţi cu găsirea martorilor, instanţa a concluzionat că audierea acestor martori era imposibilă şi a dispus citirea, în şedinţă publică, a declaraţiilor acestora date în timpul anchetei.
13. Avocatul reclamantului a pledat pentru achitare, apreciind că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj.
14. Prin hotărârea din 23 octombrie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care acesta fusese trimis în judecată. S-a considerat, în special, că infracţiunea de ultraj, pentru care reclamantului i-a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, a fost probată prin declaraţiile martorilor acuzării consemnate în faza de urmărire penală, declaraţii care atestau, în opinia instanţei, că versiunea faptelor susţinută de reclamant nu era veridică.
15. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii, solicitând, în special, ca tribunalul să audieze martorii acuzării, agentul de Poliţie A.C. – în calitatea sa de parte vătămată -, precum şi agentul de Poliţie care îl însoţea la 19 iulie 2002, care nu a fost ascultat de prima instanţă. Reclamantul a precizat că era necesar ca toţi martorii acuzării să fie ascultaţi de instanţă ţinând seama că toate declaraţiile acestora fuseseră scrise în realitate de agentul de Poliţie A.C., care nu putea avea o poziţie neutră având un interes în cauză.
16. La 4 aprilie 2004, tribunalul a respins aceste cereri, considerându-le neconcludente. A reamintit că prima instanţă citase deja martorii parchetului, iar aceştia nu au putut fi găsiţi.
17. Prin hotărârea din 22 februarie 2005, tribunalul a confirmat temeinicia sentinţei judecătoriei. S-a reţinut că imposibilitatea de a asculta martorii acuzării de către prima instanţă nu a influenţat valoarea declaraţiilor lor ca elemente de probă ţinând seama de măsurile care fuseseră luate, fără succes, în scopul prezentării acestora la şedinţele de judecată.
18. Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, Curtea de Apel Iaşi a confirmat temeinicia hotărârilor primei instanţe şi a celei de apel prin raportare la elementele de probă pe care aceste instanţe le-au avut la dispoziţia lor.

II.
 Dreptul intern relevant
19. Art. 63 din Codul de procedură penală nu atribuie nicio valoare probatorie deosebită elementelor de probă administrate în cursul urmăririi penale. Instanţele apreciază liber valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcţie de convingerea lor intimă şi de conştiinţa lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.
20. Art. 7577 şi 326 din Codul de procedură penală stabilesc procedura pentru ascultarea părţii vătămate.
21. Art. 86 şi art. 327 din Codul de procedură penală prevăd că instanţa procedează la ascultarea martorilor după ce îl ascultă pe inculpat şi pe celelalte părţi. Fiecărui martor i se cere să spună tot ce ştie despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi preşedintele şi ceilalţi membri ai completului de judecată, urmaţi de procuror, pot să îi adreseze întrebări. Atunci când nu mai au întrebări să îi adreseze, partea care a propus să fie ascultat şi toţi ceilalţi participanţi la procedură pot, la rândul lor, să îi adreseze întrebări.
Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea în şedinţă publică a depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.

Hotărârea CEDO este disponibilă integral în Lege5 Online – soft de documentare legislativă realizat de Indaco Systems.

Foto:
Free Images

comentarii

Fara comentarii

Scrie un comentariu