8 Decembrie, 2016

Hotărârea CEDO din 14 ianuarie 2014 în cauza Mateescu împotriva României

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2014 în cauza Mateescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 454 din 20.06.2014 (M.Of. nr. 454/2014).

SECŢIA A TREIA

Strasbourg 
(Cererea nr. 1.944/10)

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Mateescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 10 decembrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.
 La originea cauzei se află Cererea nr. 1.944/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mircea Mateescu (reclamantul), a sesizat Curtea la 11 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Diana Elena Dragomir, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în esenţă, faptul că nu i s-a permis să practice simultan profesiile de avocat şi de medic, încălcându-se astfel drepturile sale garantate de Convenţie.
4. La 26 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 10 decembrie 2013, Camera a respins cererea reclamantului de a se desesiza în favoarea Marii Camere (art. 72 § 1 din Regulamentul Curţii).

ÎN FAPT

I.
 Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
7. Acesta este medic, având o experienţă considerabilă; a profesat ca medic generalist timp de peste optsprezece ani. În această calitate, deţine în prezent un cabinet particular, cu 2 angajaţi. De asemenea, este profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi este autor al mai multor lucrări de medicină generală.
8. În 2006, reclamantul a absolvit facultatea de drept; un an mai târziu a solicitat înregistrarea ca avocat, după ce a promovat examenul anual de admitere organizat de Baroul Bucureşti. La 18 decembrie 2007, Baroul Bucureşti a emis o decizie de validare a rezultatelor examenului şi l-a declarat pe reclamant admis în barou.
9. La 14 februarie 2008, Baroul Bucureşti a decis, de asemenea, să îl înscrie pe reclamant ca avocat stagiar începând din 15 februarie 2008. Având în vedere că efectuarea unui stagiu de 2 ani era o condiţie obligatorie pentru obţinerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat, reclamantul a semnat un contract de colaborare cu firma de avocatură B.P. La 15 februarie 2008, baroul a aprobat stagiul reclamantului în cadrul firmei.
10. La 13 martie 2008, reclamantul a depus o cerere la Decanul Baroului Bucureşti pentru a i se permite să efectueze stagiul de 2 ani în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, deşi deţinea în acelaşi timp propriul cabinet medical. Reclamantul a considerat că “profesia medicală nu este incompatibilă cu demnitatea profesiei de avocat sau cu regulile de conduită impuse avocaţilor, în sensul art. 30 din Statutul profesiei de avocat”.
La 20 martie 2008, Baroul Bucureşti a respins cererea reclamantului în temeiul art. 14 lit. b) şi al art. 53 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1995. În decizia sa, Baroul a declarat:
Cererea reclamantului de a exercita simultan profesiile de avocat şi de medic este respinsă şi, în consecinţă, reclamantul trebuie să opteze pentru una din cele două profesii.”
11. La 21 aprilie 2008, reclamantul a contestat decizia respectivă în faţa Uniunii Naţionale a Barourilor din România. El a contestat motivarea respingerea cererii sale, în care, citându-se art. 14 lit. b), se face referire la incompatibilitatea cu exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o “ocupaţi[e] care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri”. Reclamantul a susţinut că CV-ul său profesional, care includea un doctorat în medicină, o carieră de profesor universitar şi calitatea de autor al mai multor cărţi de medicină, nu putea, în niciun caz, să lezeze demnitatea profesiei de avocat. În acelaşi timp, a subliniat faptul că nu era nici angajat, nici comerciant, astfel cum se interzicea în legislaţia care reglementează activităţile exercitate de avocaţi. La 18 iunie 2008, Uniunea Naţională a Barourilor din România a confirmat decizia Baroului Bucureşti, de această dată în temeiul art. 15 din Legea nr. 51/1995, care enumeră “exhaustiv” profesiile care sunt compatibile cu profesia de avocat (a se vedea “Dreptul intern relevant” de mai jos). Având în vedere că practicarea medicinei nu este specificată în rândul acestor profesii, cererea reclamantului a fost respinsă.
12. Această decizie a fost contestată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
În întâmpinare, pârâta a argumentat, în primul rând, că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 din lege a condus la concluzia că nicio altă profesie nu putea fi exercitată în paralel cu cea de avocat, cu excepţia celor enumerate în mod restrictiv la art. 15; în plus, practicarea a două profesii liberale în acelaşi timp nu era nici permisă de lege şi nici oportună, având în vedere că fiecare profesie liberală necesită o dedicare totală din partea persoanei care o exercită.
13. La 20 ianuarie 2009, instanţa a admis cererea de chemare în judecată, susţinând că art. 14 lit. b) nu era aplicabil, în măsura în care “profesia de medic nu aduce atingere independenţei profesiei de avocat”. În continuare, instanţa a susţinut că orice restricţie privind exercitarea unei profesii trebuie să fie prevăzută de lege în mod expres şi fără echivoc, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă. În plus, Constituţia României protejează dreptul la muncă, ce nu poate fi supus niciunei limitări, cu câteva excepţii enumerate în mod expres la art. 53, precum motivele de securitate naţională, protejarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice sau protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale, niciuna dintre aceste situaţii nefiind aplicabilă în cazul reclamantului.
În plus, interdicţia de a practica profesia de avocat, simultan cu exercitarea profesiei de medic, nu este inclusă în textul art. 14 lit. b) din Legea nr. 51/1995, care face referire doar la profesiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau sunt contra bunelor moravuri.
În continuare, instanţa a hotărât că art. 15 din lege nu conţine o listă exhaustivă a profesiilor compatibile cu profesia de avocat, în ciuda interpretării de către Uniunea Naţională a Barourilor din România a dispoziţiei în cauză în sensul că, dacă în textul acesteia profesia de medic nu este inclusă în rândul profesiilor compatibile înseamnă că, prin deducţie inversă, aceasta nu este compatibilă cu profesia de avocat. Profesiile incompatibile sunt enumerate exhaustiv la art. 14 şi profesia de medic nu este inclusă în acestea.
Afirmaţia conform căreia exercitarea unei profesii liberale necesită o dedicare totală şi, implicit, mult timp din partea persoanei care o practică nu putea fi luată în considerare pentru aprecierea legalităţii deciziilor adoptate de barourile locale şi naţionale; faptul că o persoană nu poate să dedice suficient timp pentru cazurile clienţilor nu are nicio legătură cu independenţa profesiei de avocat. Astfel, instanţa a confirmat dreptul reclamantului de a exercita ambele profesii simultan, anulând deciziile barourilor.

Hotărârea CEDO din 14 ianuarie 2014 este disponibilă integral în Lege5 Online – soft de documentare legislativă realizat de Indaco Systems.

Foto:
Stock Vault

comentarii

Fara comentarii

Scrie un comentariu