8 Decembrie, 2016

Hotărârea CEDO în cauza Ostace împotriva României

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 februarie 2014 în cauza Ostace împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 601 din 12.08.2014 (M.Of. nr. 601/2014).

SECŢIA A TREIA

Strasbourg 
(Cererea nr. 12.547/06)

Hotărârea devine definitivă în condiţiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Ostace împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popović, Luis Lopez Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.
 La originea cauzei se află Cererea nr. 12.547/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Augustin Ostace (reclamantul), a sesizat Curtea la 16 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine în special că refuzul instanţelor de a lua în considerare realitatea biologică ce rezulta dintr-o probă nouă care demonstra că acesta nu era tatăl lui H.-A., a cărui paternitate legală îi fusese atribuită cu peste 20 de ani înainte, ar fi constituit o încălcare a art. 8 din Convenţie în privinţa sa.
4. La 23 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.
 Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Leverkusen, Germania.

A.
 Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă împotriva reclamantului

6.
 Prin Hotărârea din 6 martie 1981 a Judecătoriei Năsăud, reclamantul a fost declarat tatăl copilului H.-A., născut la 17 aprilie 1980, ca urmare a unei acţiuni în stabilirea paternităţii introduse de mama copilului. Această hotărâre a fost pronunţată pe baza unor declaraţii de martori care atestau existenţa unei relaţii între mama copilului şi reclamant şi pe o expertiză medico-legală a grupelor sanguine, care indica faptul că paternitatea copilului era nedecisă în privinţa reclamantului, dar că nu putea fi exclusă în totalitate posibilitatea ca acesta să fie tatăl biologic al copilului.
Hotărârea în cauză a fost confirmată, în urma recursului formulat de reclamant, prin Hotărârea din 6 mai 1981 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
7. În 2003, reclamantul a obţinut consimţământul lui H.-A., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a se stabili dacă era tatăl său biologic.
8. La 14 iulie 2003, Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” din Bucureşti i-a comunicat reclamantului faptul că, în urma efectuării noilor teste de paternitate, era exclus, din punct de vedere biologic, ca H.-A. să fie copilul său.
9. Pe baza acestui raport de expertiză, reclamantul a sesizat Judecătoria Năsăud cu o cerere de revizuire a Hotărârii din 6 martie 1981. Acesta a menţionat că, anterior, era imposibil din punct de vedere obiectiv să prezinte proba realităţii biologice care excludea posibilitatea ca acesta să fie tatăl lui H.-A. De asemenea, a precizat că, la momentul acţiunii în stabilirea paternităţii, au fost respinse toate cererile formulate de acesta în faţa instanţelor pentru efectuarea unei contraexpertize judiciare.
10. Prin Hotărârea din 11 septembrie 2003, judecătoria a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, cu motivarea că nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 din Codul de procedură civilă. Instanţa a considerat că raportul de expertiză medico-legală din 14 iulie 2003 nu constituia un înscris care exista la momentul hotărârii din 1981, a cărei revizuire era solicitată şi de care părţile nu luaseră cunoştinţă, în sensul art. 322 pct. 5.
11. Reclamantul a formulat apel şi ulterior recurs împotriva acestei hotărâri. Acesta şi-a întemeiat apelul şi recursul pe necesitatea de a stabili adevărul cu privire la paternitatea sa din punct de vedere legal şi de a apăra interesele succesorale ale familiei sale legitime. Acesta a susţinut că în 1981, în România, posibilităţile ştiinţei erau mult mai limitate în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei biologice, astfel încât la vremea respectivă instanţa nu a putut să îşi întemeieze decizia pe o probă ştiinţifică incontestabilă. De asemenea, acesta a precizat, în recursul său, că, atunci când au soluţionat fondul acţiunii în stabilirea paternităţii, instanţele nu au dat curs cererii sale de efectuare a unei expertize suplimentare şi că, la acea vreme, legea nu permitea o expertiză extrajudiciară. În plus, acesta a menţionat că, înainte de 2003, nu reuşise să obţină consimţământul lui H.-A. şi al mamei sale pentru ca H.-A. să se supună unei noi expertize medico-legale. În faţa instanţei de apel, reclamantul a susţinut că, în perioada regimului totalitar aflat la putere în ţară înainte de 1989, o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune în stabilirea paternităţii era considerată ca fiind o sancţiune pentru nerecunoaşterea voluntară a paternităţii.
12. Apelul şi recursul formulate de reclamant au fost respinse, iar Hotărârea din 11 septembrie 2003 a fost confirmată prin deciziile din 28 noiembrie 2003 şi 16 februarie 2006, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj. În Decizia pronunţată la 28 noiembrie 2003, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, cu motivarea că, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile impuse la art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că raportul de expertiză medico-legală invocat de reclamant nu reprezenta un înscris în sensul acestui articol.
13. La 23 august 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care fusese sesizată cu recursul reclamantului împotriva deciziei din 28 noiembrie 2003, a trimis cauza Curţii de Apel Cluj, în urma modificării normelor privind competenţa instanţelor, adusă de Legea nr. 219/2005. În hotărârea pronunţată la 16 februarie 2006, curtea de apel a motivat respingerea recursului reclamantului prin faptul că o acţiune civilă, chiar o cale de recurs extraordinară, precum revizuirea, nu putea fi exercitată decât în condiţiile stabilite de lege.

B.
 Informaţiile furnizate Guvernului de Institutul Naţional de Medicină Legală

14.
 Prin scrisoarea din 18 octombrie 2011, Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” a comunicat agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului informaţii conform cărora expertiza realizată în 2003 cu privire la paternitatea biologică a reclamantului nu putea fi realizată în 1981.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A.
 Vechiul Cod al familiei şi noul Cod civil

15.
 Dreptul material relevant, în vigoare la momentul faptelor şi până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, era Codul familiei, completat de deciziile Curţii Constituţionale. Noul Cod civil a adus modificări legislative importante, în special în ceea ce priveşte prescripţia acţiunilor civile în domeniul filiaţiei.

1.
 Dispoziţii privind acţiunea în stabilirea paternităţii

16.
 Art. 56 din Codul familiei, în vigoare la momentul faptelor, atât în 1981, cât şi în 2003, prevedea că filiaţia faţă de tatăl unui copil născut în afara căsătoriei putea fi stabilită printr-o declaraţie de recunoaştere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declaraţia de recunoaştere se putea face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
17. În temeiul art. 59 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei aparţinea copilului şi putea fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia. La art. 60 se prevedea că această acţiune putea fi introdusă în termen de un an de la naşterea copilului sau, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, după încetarea convieţuirii.
18. Noul Cod civil, intrat în vigoare în 2011, prevede, la art. 427, că dreptul la această acţiune este imprescriptibil în timpul vieţii copilului.

2.
 Dispoziţii privind recunoaşterea paternităţii şi acţiunea în tăgada paternităţii

19.
 În conformitate cu dreptul în vigoare la momentul faptelor, recunoaşterea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei putea fi contestată de orice persoană interesată de acest lucru (art. 58 din Codul familiei). Acţiunea era imprescriptibilă (a se vedea Decizia nr. 1.554 din 7 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale).
20. Acţiunea în tăgada paternităţii putea fi introdusă doar de soţul mamei copilului născut în cadrul căsătoriei (art. 54 din Codul familiei). Prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituţională a hotărât că această dispoziţie, care excludea posibilitatea ca mama sau însuşi copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituţiei.
21. Termenul de prescripţie a acestei acţiuni în tăgada paternităţii era de 6 luni din momentul în care tatăl prezumtiv a luat cunoştinţă de naşterea copilului (art. 55 din Codul familiei). Această dispoziţie legală a făcut obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, dintre care unele erau întemeiate pe discriminarea între titularii acţiunii sau o discriminare în raport cu acţiunea imprescriptibilă în contestarea unei recunoaşteri a paternităţii, prevăzută la art. 58 din Codul familiei. Curtea Constituţională a respins toate excepţiile de neconstituţionalitate, considerând că nu exista o discriminare şi că, datorită unui termen atât de scurt, era protejat interesul superior al copilului constând în certitudinea privind starea sa civilă (deciziile nr. 453 din 2 decembrie 2003, 390 din 12 iulie 2005, 538 din 18 octombrie 2005, 646 din 5 octombrie 2006 ale Curţii Constituţionale). Ultima dintre aceste decizii ale Curţii Constituţionale era însoţită de o opinie separată, conform căreia acţiunea în tăgada paternităţii trebuia să fie imprescriptibilă sau că trebuia aplicat unul şi acelaşi termen de prescripţie tuturor titularilor acţiunii.
22. Art. 55 din Codul familiei a fost modificat prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007, pentru a stabili un termen de prescripţie de 3 ani, în loc de 6 luni, pentru acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei. Acest termen începea să curgă în momentul în care tatăl lua cunoştinţă de naşterea copilului.

Hotărârea CEDO este disponibilă integral în Lege5 Online – soft de documentare legislativă realizat de Indaco Systems.

Foto:
Stock Vault

comentarii

Despre autor  ⁄ Lege5

Ca profesioniști, cu toții ne dorim să identificăm modificările legislative rapid și să evităm erorile. Dacă până acum această activitate consuma timp și resurse, azi ne putem baza pe softul Lege5 pentru această sarcină. Având un motor de căutare performant, Lege5 procesează informația și oferă rezultate exacte la nivel de paragraf în câteva secunde. O performanță, dacă ținem cont de faptul că softul conţine o bază de date complexă: atât legislația românească și europeană, cât și jurisprudența românească și europeană. Lege5 a fost gândit pentru oameni activi și mobili. De aceea, am creat variante care se potrivesc oricărui dispozitiv şi stil de lucru. Click aici şi află mai multe.

Fara comentarii

Scrie un comentariu