8 Decembrie, 2016

Generaţia pierdută

Modificările sociale determinate de criza financiară se simt la nivelul întregii lumi, conectate astăzi mai mult ca oricând prin consumerism şi relaţii financiar-bugetare.

Criza financiară apărută la începutul anului 2007 în SUA a demonstrat tarele sistemului financiar, aceleaşi din anii ’30, când acţiunile au fost supraevaluate, iar tiparniţa de bancnote nu a mai putut ţine ritmul cu nivelul de creditare supralicitat faţă de puterea de cumpărare reală. Odată cu ea a apărut un spectru social la fel de sumbru: imposibilitatea plăţii ipotecilor a dus la pierderea locuinţelor, dezvoltatorii imobiliari nu au mai putut susţine investiţia, fondurile de investiţii şi pensii care au investit în dezvoltări imobiliare şi-au pierdut nu doar lichidităţile, ci şi credibilitatea, ducând la un domino al pierderilor, atât pentru propriii angajaţi disponibilizaţi, cât şi pentru afacerile conexe, care s-au dovedit a fi numeroase.

Pierderile financiare s-au transmis în capacitatea de colectare bugetară, iar odată cu aceasta în reduceri de pensii, salarii (reducerile de 25% ale salariilor bugetariilor si pensiilor din România fiind cea mai mare cotă aplicată), prestaţii sociale (grevele din Regatul Unit privind bursele şcolare şi universitare care au dus la pierderi colaterele de 140 de mil. de lire sterline/an – în special cheltuielile asumate de studenţii străini, cazare, masă).

Un impact deosebit a avut asupra tinerilor prin rata mare a şomajului în rândul acestora (48% Spania). Lucrurile pot fi nuanţate aici: pe de o parte, aşteptările acestora, de multe ori nerealiste, de la primul loc de muncă, pe de altă parte, presiunea care apasă angajatorul pentru calitate şi eficienţă, motiv care îl determină să opteze pentru salariaţi deja experimentaţi. 

Un alt aspect caracteristic generaţiei pierdute este fenomenul de bamboccioni (copii-adulţi), care defineşte o nouă fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate, de întârziere a adolescenţei sub presiunea instabilităţii economice care contrastează cu creşterea dramatică în longevitatea populaţiei. Copilăria lungă, aşa cum o cunoaştem astăzi, nu este specifică parcursului antropologic, ci este o achiziţie nouă a umanităţii, de sec. XX. Până în urmă cu 80 de ani, pentru familii era normal ca un copil de 10-12 ani să înveţe o meserie, să lucreze ca ucenic şi în funcţie de înclinaţii să urmeze o şcoală de specialitate. Acest lucru trebuie corelat cu speranţa de viaţă redusă a populaţiei, care în societăţile industrializate era de 40 de ani (şi cu mult mai redusă în industriile grele – aprox. 31 de ani în industria minieră a anilor 1920 din Regatul Unit). Perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial creşte treptat vârsta angajării de la o medie de 17 ani, data la care se considera că este o persoană responsabilă (acordarea dreptului de permis de conducere la 16 ani în SUA), care să urce în anii ’90 la 21 de ani.

Odată cu creşterea speranţei de viaţă, coroborată cu vârsta activă mai mare (prin creşterea vârstei de pensionare), tinerii nu simt devreme apăsarea unei responsabilităţi sociale clasice. Dacă până în anii ’90 perioada cuprinsă între 20 şi 30 de ani era considerată cea a achiziţiilor majore (loc de muncă stabil, achiziţia unei locuinţe, întemeierea unei familii, apariţia copiilor), astăzi aceste momente sunt împinse spre 35 de ani. Un sondaj aprecia că 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate. Statul cu părinţii şi lipsa locului vin cu tot felul de probleme legate de integrare în societate, asumarea răspunderii, dar au şi beneficiul că părinţii vor rămâne în compania copiilor lor pe măsură ce înaintează în vârstă, ceea ce generaţiei anterioare i-a lipsit (generatia boom).

Un alt aspect al generaţiei pierdute este lipsa de încredere în propriul viitor. Lipsa de perspectivă a finalităţii unei diplome universitare scade tot mai mult interesul faţă de învăţământul convenţional (promovabilitate tot mai mică la examenele educaţionale, rata crescută a abandonului şcolar şi liceal), ceea ce duce cu sine o spirală a precarităţii.

Peste opt summit-uri europene, două summit-uri G8, o conferinţă anuală OIM, dedicate generaţiei pierdute. Proiecte, analize, alocări uriaşe de sume (4 mil. de euro garanţia pentru tineri, la care se adaugă Programele Erasmus şi Leonardo Da Vinci, Erasmus pentru Antreprenori, Serviciul Voluntar European). În România, pentru garantia pentru tineri se alocă 8 mld. de lei, astfel, prin acest program, în termen de patru luni, unui tânăr care a absolvit o formă de învăţământ trebuie să i se găsească o formă de ocupare fie prin continuarea studiilor, fie prin participarea la cursuri de recalificare, fie prin a fi angajat. Timpul va stabili dacă acestea au fost cele mai eficiente măsuri de stimulare a angajării tinerilor, sau dacă măsurile directe către angajatori prin stimulente financiare (inclusiv prin reducerea nivelului de taxare a muncii) de dezvoltare şi creare de noi locuri de muncă dedicate pentru tineri ar fi o soluţie.

Despre autor  ⁄ Denisa Pătraşcu

Licenţiată a Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti (2001), doctor în drept – specialitatea dreptul muncii (2007), membră a Reţelei Juriştilor din Organizaţia Internaţională a Muncii – ONU (2003), membru asociat al CRIFST – Academia Română (2013), membru colaborator al CRIFST – Academia Română (2010-2013), consultant şi senior expert (proiecte fonduri structurale) în domeniul social şi mediator autorizat.

Fara comentarii

Scrie un comentariu