9 Decembrie, 2016

Garanţiile vamale şi “lipsa de diligenţă” a autorităţilor vamale

Prin Hotărârea pronunţată pe 22 martie, în cauza C-506/09 P Portugalia/Transnáutica – Transportes e Navegaçao S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că lipsa de diligenţă a autorităţilor vamale naţionale poate crea o situaţie specială care să justifice remiterea unei datorii vamale. Această situaţie se regăseşte atunci când autorităţile vamale naţionale acceptă o garanţie insuficientă pentru a acoperi datoria vamală rezultată dintr-un ansamblu de operaţiuni de tranzit comunitar extern.

● În principiu, toate mărfurile necomunitare care intră pe teritoriul Uniunii Europene trebuie să fie vămuite la momentul sosirii. Pentru a nu supraaglomera frontierele Uniunii şi pentru a face posibilă vămuirea cât mai aproape de întreprinderea destinatară a mărfurilor, Codul vamal al Uniunii permite plasarea acestor mărfuri sub regimul de tranzit comunitar extern.

În temeiul acestui regim, mărfurile pot să circule sub supraveghere vamală pe teritoriul vamal şi să nu fie puse în liberă practică − în special prin plata taxelor la import − decât la biroul vamal de la locul lor de destinaţie. Datoria vamală la import ia naştere în cazul în care mărfurile sunt sustrase de sub supraveghere vamală în cursul tranzitului.

Totuşi, o rambursare sau o remitere a datoriei vamale în urma importării mărfurilor poate fi justificată de o situaţie specială care rezultă din circumstanţe care nu implică înşelăciune sau neglijenţă evidentă din partea persoanei interesate.

Titularul regimului (cum ar fi de exemplu transportatorul) trebuie să constituie o garanţie pentru asigurarea plăţii datoriei vamale care poate lua naştere cu privire la mărfurile care beneficiază de regimul de tranzit comunitar extern. În această privinţă, autorităţile vamale pot permite constituirea unei garanţii globale care să acopere mai multe operaţiuni pentru care a luat sau poate lua naștere o datorie vamală. Totuşi, atunci când autorităţile vamale constată că garanţia constituită nu asigură plata datoriei vamale sau că aceasta nu mai este sigură sau suficientă pentru asigurarea plăţii în termenul prevăzut, ele solicită titularului, la alegerea sa, să constituie o garanţie suplimentară sau să înlocuiască garanţia iniţială cu o garanţie nouă.

● În aplicarea acestor considerente generale, speţa de faţă se referă la o situaţie intervenită la  Transnáutica – Transportes e Navegação SA , societate portugheză de transport rutier. Între 14 aprilie 1994 şi 12 octombrie 1994, vama din Xabregas (Portugalia) a emis, în calitate de birou vamal de plecare, 68 de declaraţii de tranzit în favoarea acestei societăţi, pentru punerea în liberă circulaţie pe teritoriul vamal al Uniunii a 64 de transporturi de tutun şi a 4 transporturi de alcool etilic, acestea făcând obiectul regimului de tranzit comunitar extern.

Odată încheiată operaţiunea de tranzit, au fost constatate anumite nereguli. Autorităţile portugheze au solicitat,prin urmare, societăţii Transnáutica să facă dovada faptului că acţionase în mod legal în cursul procedurii de tranzit comunitar extern, şi, pe de altă parte, să achite datoriile vamale corespunzătoare.

Neavând cunoştinţă de aceste operaţiuni de tranzit, Transnáutica a descoperit că unul dintre angajaţii săi acţionase în mod fraudulos, semnând, fără ştirea societăţii, declaraţii de tranzit pentru operaţiuni de contrabandă. Angajatul respectiv a fost concediat şi ulterior a fost declarat vinovat de abuz de încredere în formă continuată. În ceea ce priveşte Transnáutica, urmărirea penală iniţiată împotriva sa a fost încetată în luna septembrie 2005, pentru motivul că nu a avut cunoştinţă de faptele angajatului său şi că reprezentanţii săi nu au fost implicaţi în această fraudă.

Dezbaterea cauzei la autorităţile comunitare. În luna noiembrie 2003, Transnáutica a solicitat rambursarea şi remiterea datoriei vamale rezultate din importul celor 68 de transporturi în cauză. La 6 iulie 2005, Comisia Europeană a respins cererea formulată de Transnáutica. Astfel, Comisia a considerat că societatea nu se afla într-o situaţie specială care să justifice remiterea şi rambursarea datoriei vamale.

În luna octombrie 2005, Transnáutica a formulat o acţiune în faţa Tribunalului împotriva acestei decizii. Prin Hotărârea din 23 septembrie 2009, Tribunalul a anulat decizia Comisiei. Astfel, Tribunalul a considerat că autorităţile vamale portugheze acceptaseră o garanţie insuficientă pentru cele 68 de declaraţii de tranzit. Dacă autorităţile vamale portugheze ar fi verificat la momentul emiterii declaraţiilor în cauză, că valoarea drepturilor şi a celorlalte impuneri care pot lua naştere pentru fiecare încărcătură era acoperită de garanţia globală constituită de Transnáutica, cele 68 de declaraţii nu ar fi putut fi emise. Această lipsă de diligenţă a pus Transnáutica într-o situaţie specială care depăşeşte riscul comercial obișnuit inerent activităţii sale economice.

În acest context, Portugalia a formulat recurs în faţa Curţii de Justiţie împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

Prin hotărârea pronunţată pe 22 martie a.c., Curtea a respins recursul şi a menţinut hotărârea Tribunalului de anulare a deciziei Comisiei. Astfel, Curtea a apreciat că Tribunalul a considerat în mod întemeiat că lipsa de diligenţă a autorităţilor vamale portugheze − care a determinat ineficienţa procedurilor de control efectuate de Transnáutica − a creat o situaţie specială care justifică remiterea datoriei vamale.

Cu titlu introductiv, Curtea a subliniat că acţiunea şi controlul autorităţilor vamale naţionale competente sunt esenţiale nu numai la momentul întocmirii certificatului de garanţie, ci şi la momentul constituirii oricărei garanţii globale, destinate să efectueze şi să acopere o serie de operaţiuni de tranzit. În consecinţă, deşi Codul vamal nu prevede obligaţia formală de a controla caracterul corespunzător al garanţiei globale, revine în sarcina autorităţilor vamale competente să ia toate măsurile necesare atunci când îşi dau seama că există o diferenţă între cuantumul garanţiei constituite şi totalul drepturilor datorate pentru un ansamblu determinat de operaţiuni de tranzit.

În continuare, Curtea a confirmat concluzia Tribunalului potrivit căreia garanţia solicitată de autorităţile vamale în prezenta cauză era necorespunzătoare. În această privinţă, Curtea a subliniat că garanţia globală constituită în mod real nu a acoperit niciodată mai mult de 7,29 % din drepturile datorate, deşi cuantumul acesteia ar fi trebuit să acopere cel puţin 30 % din aceste drepturi.

De altfel, Curtea confirmă raţionamentul Tribunalului cu privire la legătura de cauzalitate între, pe de o parte, lipsa de vigilenţă de care au dat dovadă autorităţile menţionate − care a avut drept consecinţă faptul că operaţiunile de tranzit au eludat toate măsurile de control prevăzute în reglementarea aplicabilă − şi, pe de altă parte, existenţa unei situaţii speciale. Cu privire la acest aspect, Curtea a precizat că, în mod contrar susţinerilor Republicii Portugheze, Tribunalul nu a stabilit dacă există o legătură de cauzalitate între eroarea de calcul cu privire la cuantumul garanţiei globale şi naşterea unei datorii. Astfel, Tribunalul a examinat dacă faptele erau susceptibile să creeze o „situaţie specială” care justifică remiterea datoriei vamale. Procedând astfel, dacă autorităţile portugheze şi-ar fi îndeplinit obligaţiile în ceea ce priveşte calculul cuantumului garanţiei globale care trebuie constituită, ar fi rezultat că cele 68 de declaraţii de tranzit nu ar fi putut fi emise şi că toate tranzacţiile, care au fost considerate ulterior frauduloase, nu ar fi putut fi efectuate.

Este util să menţionăm şi aspectul de procedură potrivit căruia Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu un recurs, limitat la chestiuni de drept, împotriva unei hotărâri sau ordonanţe a Tribunalului. În principiu, recursul nu are efect suspensiv. Dacă este admisibil şi întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Atunci când cauza se află în stare de judecată, Curtea poate să soluţioneze ea însăși în mod definitiv litigiul. În caz contrar, ea trimite cauza spre rejudecare Tribunalului, care este legat de decizia pe care Curtea a pronunţat-o în recurs.

*

Reglementări comunitare

Codul vamal comunitar a fost instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992, publicat în Jurnalul Oficial L 302, Ediţie specială, 02/vol. 5, p. 58). Regulamentul constituie cadrul de redactare a Codului vamal al României, aprobat prin Legea nr. 86/2006 (M. Of. nr. 350/2006), cu modificările şi completările ulterioare.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu