6 Decembrie, 2016

Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează! Ce bunuri pot fi urmărite pentru valorificare?

Vă propunem o reflecţie asupra acestei prevederi de procedură fiscală, derogatorie de regula din dreptul comun, pentru a vedea câteva aspecte particulare de aplicare şi o interpretare în instanţă.

Care este regula generală, de drept comun?

Potrivit Codului civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Dispoziţiile din art. 2500 şi urm. din Codul civil constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive, termenul prescripţiei fiind de trei ani, cu alte termene pentru cazuri speciale detaliate de Codul civil.

În materie fiscală, însă, prin derogare de la dreptul comun, art. 142 alin. (4) din Codul de procedură fiscală prevede că executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.

Ca reguli generale cu privire la executarea silită a creanţelor fiscale, Codul de procedură fiscală dispune că că această măsură se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare.

Ce bunuri pot fi urmărite pentru valorificare?

Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta şi/sau identificate de către organul de executare, în următoarea ordine:

• bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit;
• bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit;
• bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
• ansamblu de bunuri (bunurile mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului, care pot fi valorificate individual şi/sau în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase);
• maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;
• produse finite.

psSursa foto: Lege5 Online

Dacă valorificarea unei categorii asupra căreia s-a oprit organul fiscal nu este posibilă, acesta va trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie din lista de mai sus.

Codul de procedură fiscală permite, însă, ca în cadrul procedurii de executare silită să se folosească nu numai succesiv, ci şi concomitent modalităţile de executare silită.

Ce cuprind creanţele fiscale

În aplicarea regulii că executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează, alineatul (5) al aceluiaşi articol 142 vine cu explicaţii în sensul că executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

ATENŢIE.
Această listă de cuprindere a obligaţiilor fiscale este în vigoare de la 1 iulie 2010, prin efectul modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 39/2010, în condiţiile în care, în forma anterioară textul nu se referea la dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalităţi de întârziere, majorări de întârziere sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, care se comunică debitorului.

Neperimarea în materie fiscală: o argumentaţie în instanţă

Cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare, partea reclamată, o societate comercială a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Art. 142 alin.(4), la care ne-am referit mai sus, autoarea excepţiei arătând că perimarea este o sancţiune de drept civil prin care este sancţionată pasivitatea creditorului ce nu stăruie în executarea silită, lăsând-o în nelucrare o perioadă de timp prea mare, efectul perimării fiind desfiinţarea executării silite.

Deşi această instituţie a fost creată pentru a asigura stabilitatea circuitului civil şi securitatea raporturilor juridice, prin faptul că executarea silită fiscală nu se perimează, se acordă posibilitatea organelor fiscale să lase aceste executări silite în nelucrare perioade lungi de timp şi a emite acte de executare la intervale mari de timp, pentru ca ulterior să culeagă nişte creanţe fiscale oneroase, însoţite de multe accesorii (penalităţi, dobânzi şi majorări de întârziere), ceea ce contravine art. 56 din Constituţie. Autoarea excepţiei a mai argumentat arătând că se poate ajunge în situaţia ca un debitor fiscal să suporte o răspundere fiscală mai grea decât un infractor, care poartă o răspundere penală de care, la un moment dat, după împlinirea termenului de prescripţie, poate fi exonerat.

Interesul general dă posibilitatea statului să instituie reguli derogatorii de la dreptul comun, acest drept al statului fiind deja valorificat de acesta în materia răspunderii fiscale prin prelungirea cu doi ani a termenului general de prescripţie al creanţelor fiscale, care este, potrivit normelor în materie, de 5 ani, faţă de 3 ani, cât este termenul general de prescripţie potrivit dreptului comun.

Să facem precizarea că termenul de 5 ani, din susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate se regăseşte în art. 92 din Cod proc. fiscală, unde se precizează că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a avut în vedere practica sa, exprimată prin decizii anterioare, prin care a reţinut că neperimarea executării silite a creanţelor fiscale, reglementare derogatorie de la dreptul comun, este în deplin acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, în temeiul căruia legiuitorul este îndreptăţit să stabilească norme de procedură derogatorii de la regulile generale, determinate de anumite situaţii speciale. În cazul de faţă, situaţia specială a fost determinată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, ceea ce reprezintă un interes general.

Tot printr-o decizie anterioară, Curtea a constatat că existenţa unei obligaţii exprese a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice şi a unei obligaţii a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor şi taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de cetăţeni şi agenţii economici, care au fost stabilite de Constituţie.

Pentru considerentele expuse şi în condiţiile în care în materie nu au mau intervenit elemente noi, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 251/2013, pronunţată în şedinţa din data de 21 mai 2013 şi publicată în Monitorul oficial nr. 433 din 16.07.2013.
 
Notă: actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate pe Lege5.ro – noul serviciu online de documentare legislativă realizat de Indaco SystemsAtenţie: Actele normative sunt disponibile gratuit în forma publicată în Monitorul Oficial. Doar abonaţii Lege5 au acces la forma consolidată a acestora. Cumpără un abonament de AICI!

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Comentarii

  • Răspunde
    ioan
    iulie 20 2013

    se considera creanta fiscala si o restanta la un credit contractat la o banca si daca executarea silita se poate rasfrange si asupra bunurilor mobile sau doar asuipra veniturilor in cuantum de 1/3 din venit sau in cazul mai multor titluri executorii pana la 1/2 din venit? Multumesc!

  • Răspunde
    Nicolae
    noiembrie 29 2013

    Este totusi jenanta analiza termenului general de prescriptie in materie de creante fiscale numai din aceasta perspectiva.In primul rind art.126 alin 2 din Constitutie are un alt continut.No coment!Mergind la textele constitutionale vom observa ca vom gasi un text din care rezulta ca statul si cetatenii sint egali in fata legii.Prin urmare daca legiuitorul a dorit sa majoreze termenul de prescriptie la 5 ani,atunci trebuia sa o faca nediscriminatoriu.Cu alte cuvinte de ce pentru creantele fiscale este necesar un alt termen de prescriptie ?De ce termenul de 5 ani nu poate fi un termen general si nu unul special?Celeritatea incasarii veniturilor bugetare inseamna 3 ani sau 5 ani?In materialul anterior se mentioneaza ca statul poate stabili norme “procedurale” derogatorii.Sa intelegem ca termenul de 5 ani este un temen procedural sau un termen de prescriptie ,reglementat de o norma imperativa,sub sanctiune nulitatii absolute.Care este natura juridica a acestui termen de 5 ani?Dupa autorul anterior termenul de 5 ani ar fi un termen simplu procedural.Dar se pune intrebarea firesca :care este obiectul reglementarii iar raspunsul este creantele fiscale.Pe acest set de intrebari rationale,se impune a se raspunde si la urmatoarea intrebare:Care sint destinatarii legii de procedura fiscala si care sint destinatarii in dreptul comun.Daca am fi corecti cu rationamentul am da un singur raspuns:CONTRIBUABILI,cetateni sau firme.Si atunci de ce trebuie sa existe un termen fie el procedural sau de prescriptie DISTINCT.Daca regula este 3 ani,de ce exceptia de 5 ani trebuie sa aiba ca destinatar statul,format din aparate proprii de functionare si personal,toate platite de acelasi tip de destinatar,dar care pentru acesta termenul de prescriptie este mai scurt.In final daca ar fi fost invers se impunea acelasi rationament,insa Romania este departe de a avea curajul sa-si respecte contribuabilii,iar,cu tot respectul fata de instanta constitutionala,aceasta ar trebui sa-si revizuiasca practica in materie deoarece egaliatea in drepturi-ca principiu constitutional-trebuie sa se aplice in litera si spiritual sau si nu sa faca obiect de controversa numai pentru faptul ca STATUL poate deroga.Intr-o economie centralizata statul poate deroga cit vrea el,insa intr-o economie de piata nu este admisibil acest lucru,ori tocmai acesta este rolul instantei constitutionale,de a elimina derapajul statulu ispre discriminare.O ultima precizare:Daca legiuitorul a dorit sa mareasca termenul general de prescriptie,trebuia sa o faca odata cu adoptarea noului cod civil,iar statul CU ATIT MAI MULT TREBUIE SA DEA DOVADA CA RESPECTA O REGULA.Din pacate in cazul de fata statul respecta o exceptie,intr-atit este de slabit -constitutional vorbind -incit pe cit de tare pare pe atit de slab este.Este inacceptabil intr-o coerenta legislative adecvata STATUL SA REPREZINTE EXCEPTIA INTR-O ECONOMIE DE PIATA.Dupa parerea mea motivarile instantei constitutionale privind termenul de prescriptie al creantelor fiscale denota ca si aceasta instanta este o EXCEPTIE,complice la un regim discriminatoriu intre aceiasi destinatari ai legii(contribuabili)

  • Răspunde
    Ina
    ianuarie 26 2014

    Legiuitorul e putin analfabet. “se perimeaza”….

  • Răspunde
    cristi
    iunie 25 2015

    Se pare ca legiutorul nu este analfabet:

    vezi http://dexonline.ro/definitie/perima

Scrie un comentariu