9 Decembrie, 2016

Diurna pentru personalul român trimis în străinătate

Prezentarea acestei teme este prilejuită de o recentă decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, pe fond, pune în discuţie aplicarea, în virtutea prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel naţional, în cazul personalului trimis în străinătate de către societăţile comerciale cu capital privat a dispoziţiilor referitoare la nivelul diurnei.

Actul normativ la care se face trimitere în cuprinsul deciziei ICCJ este Hotărârârea Guvernului nr. 518/1995 (cu modificările şi completările ulterioare) privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

● Hotărârea stabileşte:

- tipurile de misiuni temporare cărora li se aplică prevederile;

- obligaţiile ministerelor, ale celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi alte instituţii publice, care trimit personal în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;

- drepturile care se acordă personalului trimis în străinătate în condiţiile hotărârii de guvern, respectiv o indemnizaţie zilnică în valută, denumită în continuare diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi o sumă zilnică în valută, denumită în continuare plafon de cazare, în limita căreia personalul trebuie să-şi acopere cheltuielile de cazare. Ministerele şi celelalte unităţi trimiţătoare mai suportă în valută şi în lei, după caz, pe lângă aceste drepturi, şi alte cheltuieli (costul transportului în trafic internaţional, cel între localităţile din ţara în care personalul îşi desfăşoară activitatea, precum şi pe distanţa dus-întors dintre aeroport sau gară şi locul de cazare; costul transportului documentaţiilor, mostrelor şi al altor materiale sau obiecte necesare îndeplinirii misiunii; cheltuielile medicale pentru vaccinuri şi medicamente specifice unor ţări sau localităţi, pentru spitalizare şi intervenţii chirurgicale în cazuri de urgenţă, cheltuielile privind asigurarea medicală a persoanelor care fac parte din delegaţiile oficiale; cheltuielile în legătură cu decesul în străinătate şi transportul în ţară al celor decedaţi; comisioanele şi taxele bancare; cheltuielile pentru obţinerea vizelor de intrare în ţările respective, de rezervare a locurilor în mijloacele de transport, taxele de aeroport, comisioanele de rezervare a camerelor de hotel şi altele asemenea; taxele de înscriere şi/sau de participare la congrese, conferinţe, simpozioane, seminarii, colocvii sau la alte reuniuni, precum şi la manifestări ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi altele asemenea, în condiţiile stabilite de organizatori; cheltuielile necesare achiziţionării materialelor de reprezentare).

● Hotărârea face detalierile cuvenite privind indemnizaţiile în valută: diurna, cazarea, transportul, alte cheltuieli. În ce priveşte modul de acordare şi de justificare a sumelor cheltuite în valută, reţinem precizarea potrivit căreia recuperarea avansului nejustificat sau a sumelor rămase necheltuite şi nedepuse sau depuse peste termenele prevăzute de lege, inclusiv a penalităţilor de întârziere, se face pe bază de dispoziţie emisă de către conducătorul unităţii trimiţătoare, la propunerea compartimentului financiar-contabil al unităţii care a acordat avansul în valută, indiferent de unitatea la care este încadrat în muncă titularul de avans.

Se recomandă agenţilor economici (alţii decât personalul din regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea) să aplice în mod corespunzător prevederile Hotărârii Guvernului nr.518/1995. În situaţia în care persoanele juridice de mai sus acordă drepturi superioare, cheltuielile efectuate cu această destinaţie, care se au în vedere la calcularea profitului impozabil, nu pot depăşi pe cele cuvenite personalului respectiv, în limitele şi în condiţiile stabilite prin HG nr.518/1995.

■ Întrucât în recursul în interesul legii, înaintat la ICCJ, se invocă şi alte acte normative, le prezentm, pentru mai buna inţelegere a problemei pusă în discuţie.

art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

● Codul muncii, în varianta din 2010, pe care se bazează recursul în interesul legii şi analiza ICCJ

Art. 38. - Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. Texul a rămas nemodificat după 30 aprilie 2011.

Art. 238. - (1) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

(2) Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. Textul a fost abrogat prin punctul 90. din Legea nr.40/2011 începând cu 30.04.2011.

● Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, articolele 8 şi 24. Legea a fost abrogată prin Legea dialogului social nr.62/2011, publicată în M.of.nr.322/2011, în vigoare de la 13 mai a.c.

Examinarea de către ICCJ a recursului în interesul legii.

● Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar referitor la examinarea în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii, ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale şi/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

● Prin recursul în interesul legii se arată că unele instanţe de judecată, învestite cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale decurgând din lege şi/sau din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional (de exemplu, drepturi de diurnă pentru delegarea/detaşarea în străinătate a angajaţilor unei societăţi comerciale, plata salariului minim brut negociat la nivel naţional), au acordat prioritate principiului negocierii contractului individual de muncă ori a contractului de muncă încheiat la nivel de unitate, fără a examina compatibilitatea clauzelor acestor contracte cu cele cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional.

● Totodată, se arată că alte instanţe de judecată, sesizate cu acelaşi gen de acţiuni, au analizat compatibilitatea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu dispoziţiile legale în materie şi cu prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, prin aplicarea dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar prin contractele individuale de muncă nu se pot negocia în favoarea salariatului decât drepturi superioare sau cel mult egale cu cele prevăzute în lege ori prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior, s-a dat eficienţă directă clauzelor mai favorabile angajatului. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceste instanţe au pronunţat hotărârile judecătoreşti în litera şi în spiritul legii.

● Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supusă dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art. 329 coroborate cu cele ale art. 3305 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei.

● Curtea a mai constatat că, prin recursul în interesul legii promovat, nu se solicită pronunţarea unei decizii de interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor legale sus-menţionate din Codul muncii şi din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci se solicită “examinarea”, în raport cu dispoziţiile respective, a compatibilităţii unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă.

În acest sens, din analiza hotărârilor judecătoreşti care au stat la baza formulării prezentului recurs în interesul legii, se constată că problema de drept comună în toate litigiile respective vizează în realitate aplicarea, în virtutea prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel naţional, în cazul personalului trimis în străinătate de către societăţile comerciale cu capital privat a dispoziţiilor referitoare la nivelul diurnei cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările şi completările ulterioare.

● Din analiza aceloraşi hotărâri judecătoreşti reiese şi faptul că instanţele nu au fost învestite cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii şi ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a căror “examinare” formează obiectul recursului în interesul legii, ci au fost sesizate cu acţiuni având ca obiect aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 518/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc nivelul diurnei pentru personalul trimis în străinătate.

● Este adevărat, se arată în decizie ICCJ, că instanţele judecătoreşti ale căror hotărâri au stat la baza promovării recursului în interesul legii au soluţionat în mod diferit problema aplicabilităţii dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 518/1995, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la clauzele cuprinse în contracte individuale sau colective de muncă, însă, prin hotărârile pronunţate, nu a fost soluţionată o problemă de drept prin interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor din Codul muncii sau din Legea nr. 130/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, menţionate în recursul promovat de procurorul general. Sub acest aspect, din hotărârile judecătoreşti depuse în susţinerea recursului în interesul legii, se constată că ceea ce a condus la o greşită aplicare a legii rezidă în aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale în sensul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

● În consecinţă, întrucât problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul legii priveşte interpretarea şi aplicarea unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, ICCJ a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă şi, pentru aceste considerente, a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii.

Decizia nr. 1 din 21 februarie 2011 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 335 din 16 mai 2011.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu