6 Decembrie, 2016

Difuzarea de fonograme şi dreptul la redevenţe pentru producători

Două dosare pe aceast subiect au fost analizate, recent, de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în virtutea dreptului instanţelor naţionale, sesizate pentru soluţionarea unor litigii, de a adresa întrebări la CJUE în vederea clarificării unor aspecte de aplicare a dreptului comunitar.

Răspunsurile au fost diferite, după cum veţi vedea mai jos, CJUE apreciind că trebuie analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca difuzarea unei fonograme să poată fi considerată comunicare publică.

Dreptul Uniunii impune statelor membre ca, în legislaţia lor, să asigure producătorilor de fonograme un drept la o remuneraţie echitabilă unică, plătită de utilizatorul acestor fonograme, publicate în scopuri comerciale, în cadrul unei radiodifuzări sau a oricărei comunicări publice.

Pe de altă parte, drepturile de proprietate intelectuală sunt de asemenea protejate prin dreptul internaţional, în special prin Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizației Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele („WPPT”) şi prin Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune („Convenţia de la Roma”).

● Într-o primă speţă asupra căreia CJUE a trebuit să se pronunţe, a fost implicată Società Consortile Fonografici („SCF”) care desfăşoară, în Italia şi în afara teritoriului italian, activităţi de „collecting” în calitate de mandatară în vederea gestionării, a încasării şi a repartizării drepturilor producătorilor de fonograme asociaţi. În exercitarea activităţii sale de mandatară, SCF a purtat negocieri cu Asociaţia Medicilor Dentişti Italieni (Associazione Nazionale Dentisti Italiani) în vederea încheierii unui acord colectiv cu privire la stabilirea unei remuneraţii echitabile pentru orice „comunicare publică” de fonograme, inclusiv cea efectuată în cabinetele liber-profesioniștilor. Întrucât aceste negocieri nu s-au materializat, SCF l-a chemat în judecată în Italia pe domnul Del Corso pentru a se constata că acesta difuza muzică ambientală în cabinetul său stomatologic privat din Torino, utilizând fonograme care făceau obiectul unei protecţii, şi că această activitate era supusă obligaţiei de plată a unei remuneraţii echitabile.

Curtea de apel din Torino, Italia, sesizată cu soluţionarea litigiului, a solicitat Curţii de Justiţie, în esenţă, să stabilească dacă Convenţia de la Roma, Acordul TRIPS şi WPPT sunt de imediată aplicare în ordinea juridică a Uniunii şi dacă particularii le pot invoca în mod direct. Instanţa italiană a solicitat să afle în continuare dacă noţiunea „comunicare publică” cuprinsă în aceste convenţii internaţionale coincide cu cea care figurează în dreptul Uniunii şi dacă aceasta acoperă şi situaţia difuzării gratuite de fonograme într-un cabinet stomatologic.

În hotărârea pronunţată pe 15 martie a.c., Curtea arată mai întâi că Acordul TRIPS și WPPT au fost semnate şi aprobate de Uniune şi că, prin urmare, fac parte integrantă din ordinea juridică a acesteia din urmă. Referitor la Convenţia de la Roma, deşi nu face parte din ordinea juridică a Uniunii, totuşi produce efecte indirecte în privinţa acesteia dat fiind că Uniunea este obligată să nu împiedice îndeplinirea obligaţiilor care le revin statelor membre în temeiul acestei convenţii.

Cu toate acestea, Curtea constată că particularii nu pot invoca în mod direct nici această convenţie, nici Acordul TRIPS şi nici WPPT.

În plus, Curtea subliniază că noţiunea „comunicare publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noţiunilor echivalente cuprinse în convenţiile internaţionale amintite astfel încât să rămână compatibilă cu acestea.

Curtea răspunde în continuare la întrebarea dacă noţiunea „comunicare publică” acoperă şi situaţia difuzării gratuite de fonograme într-un cabinet stomatologic privat. În această privinţă, Curtea precizează că trebuie apreciată situaţia fiecărui utilizator, precum şi situaţia tuturor persoanelor cărora le sunt comunicate fonograme protejate. În acest context, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.

Conform jurisprudenţei Curţii, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public. Astfel, „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane. În al treilea rând, Curtea s-a pronunţat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”. Se subînţelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.

Raportat la aceste criterii, Curtea statuează că un medic stomatolog care difuzează gratuit fonograme în cabinetul său privat, în avantajul clienţilor săi care beneficiază de această difuzare independent de voinţa lor, nu realizează o „comunicare publică” în sensul dreptului Uniunii.

Astfel, deşi un asemenea medic stomatolog intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienţii săi formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură şi constituie, așadar, un ansamblu determinat de potenţiali destinatari, iar nu „persoane în general”. În ceea ce priveşte importanţa numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeași fonogramă difuzată de medicul dentist, Curtea constată că, în ceea ce priveşte clienţii unui medic stomatolog, această pluralitate de persoane este una mică sau chiar nesemnificativă, dat fiind că cercul de persoane prezente simultan în cabinetul său este, în general, foarte limitat. În plus, deşi clienţii se succed, nu este mai puţin adevărat că aceştia sunt prezenţi prin rotaţie şi, de regulă, nu sunt destinatarii aceloraşi fonograme, în special ai celor radiodifuzate. În sfârşit, o astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clienţii unui medic stomatolog merg la un cabinet stomatologic privat având ca unic obiectiv să fie trataţi, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor de stomatologie. Aceştia beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii la cabinet ş de durata aşteptării, precum şi de natura tratamentului care le este efectuat. În aceste condiţii, nu se poate prezuma că clientela normală a unui medic stomatolog este receptivă la difuzarea în cauză.

Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneraţie. (Hotărârea din 15 martie 2012, Società Consortile Fonografici /Marco Del Corso, C-135/10). 

Concluziile Curţii au fost diferite în analiza privind obligaţiile unui operatorul hotelier care difuzează fonograme în camerele de hotel, aşa cum rezultă din Hotărârea în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited/Irlanda, Attorney General.

Statele membre nu pot scuti acest operator de obligaţia de plată a unei astfel de remuneraţii

Dreptul Uniunii impune statelor membre ca, în legislaţia lor, să asigure producătorilor de fonograme un drept la o remuneraţie echitabilă unică, plătită de utilizatorul acestor fonograme, publicate în scopuri comerciale, în cadrul unei radiodifuzări sau a oricărei comunicări publice. Totuşi, această remuneraţie echitabilă nu trebuie plătită în cazul unei „utilizări personale”.

Phonographic Performance (Ireland) Limited („PPL”) este un organism de gestiune colectivă care reprezintă drepturile pe care producătorii de fonograme le deţin asupra înregistrărilor sonore sau asupra fonogramelor în Irlanda.

PPL a sesizat Înalta Curte, Secţia comercială, din Irlanda, cu o acţiune împotriva statului irlandez pentru a se constata că acest stat încalcă dreptul Uniunii, întrucât legislaţia naţională scuteşte operatorii hotelieri de obligaţia de plată a unei remuneraţii echitabile pentru utilizarea de fonograme în camerele de hoteluri în Irlanda. PPL a solicitat de asemenea acordarea de despăgubiri pentru această încălcare. În aceste împrejurări, instanţa irlandeză a adresat mai multe întrebări Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În hotărârea pronunţată, Curtea a examinat mai întâi dacă operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul dreptului Uniunii.

În acest context, Curtea aminteşte că s-a pronunţat deja – prin Hotărârea prezentată anterior – în sensul că noţiunea „comunicare publică” implică o apreciere individualizată şi că, pentru o astfel de apreciere, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.

Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public. În această privinţă, „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane. În al treilea rând, Curtea s-a pronunţat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”. Se subînţelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.

Or, aceste criterii sunt întrunite în speţă. Astfel, rolul unui operator hotelier care instalează în camerele de hotel televizoare şi/sau aparate de radio este indispensabil întrucât clienţii unui asemenea stabiliment nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenţiei deliberate a acestui operator hotelier. În continuare, referitor la clienţii acestui stabiliment, aceştia alcătuiesc un număr nedeterminat de potenţiali destinatari întrucât accesul acestor clienţi la serviciile hotelului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei şi nu este limitat decât de capacitatea de primire a unităţii hoteliere în discuţie. În ceea ce priveşte importanţa numărului de potenţiali destinatari, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că clienţii unui hotel reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât aceştia trebuie consideraţi ca alcătuind un public. În sfârşit, radiodifuzarea de fonograme de către operatorul hotelier are un caracter lucrativ. Astfel, actul efectuat de către operatorul hotelier prin care urmăreşte să asigure clienţilor săi accesul la opera difuzată reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi, prin aceasta, asupra preţului camerelor. În plus, este de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar.

În consecinţă, un astfel de operator hotelier are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul dreptului Uniunii.

În acest temei, operatorul hotelier respectiv are obligaţia de a plăti pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate o remuneraţie echitabilă, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. Astfel, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienţilor săi utilizează această fonogramă în mod autonom şi o transmite unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială. În plus, pentru această transmisie operatorul respectiv obţine beneficii materiale care sunt independente de cele obţinute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor.

Curtea statuează de asemenea că operatorul hotelier care nu instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, ci pune la dispoziţie altfel de aparate, precum şi fonograme în formă analogică sau digitală care pot fi redate sau ascultate cu ajutorul unor asemenea aparate, are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme în sensul dreptului Uniunii. Prin urmare, acesta are obligaţia de a plăti pentru transmisia fonogramelor respective o remuneraţie echitabilă.

În plus, în opinia Curţii, deşi dreptul Uniunii limitează dreptul la o remuneraţie echitabilă în cazul unei „utilizări personale”, acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier, care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme, de obligaţia de plată a unei astfel de remuneraţii.

În acest context, Curtea precizează că pentru a stabili dacă operatorul hotelier se poate prevala de limitarea întemeiată pe o „utilizare personală”, este relevant caracterul personal sau nepersonal al utilizării operei de către acest operator hotelier, iar nu caracterul personal sau nepersonal al utilizării operei de către clienţii unui hotel. Or, „utilizarea personală” a unei opere protejate, comunicată public de utilizatorul acesteia, constituie o contradicţie in terminis întrucât un „public” este, prin definiţie, „nepersonal”.

*

Reglementări comunitare şi internaţionale

- Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 120). Această directivă, în vigoare la data situaţiei de fapt din primul litigiu prezentat, a fost codificată şi abrogată prin Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale (JO L 376, p. 28, Ediţie specială, 17/vol. 3, p. 14). Această ultimă directivă a intrat în vigoare la 16 ianuarie 2007.

- Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală, care constituie Anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994, şi care a fost aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, referitor la domeniile de competenţa sa, a acordurilor obţinute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO L 336, p. 1, Ediţie specială, 11/vol. 10, p. 3).

- Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) a adoptat la Geneva, la 20 decembrie 1996, Tratatul OMPI privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele, precum şi Tratatul OMPI privind dreptul de autor. Aceste două tratate au fost aprobate în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO L 89, p. 6, Ediţie specială, 11/vol. 20, p. 212).

- Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961. Uniunea Europeană nu este, spre deosebire de statele membre ale Uniunii, mai puţin Malta, parte la Convenţia de la Roma.

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu