8 Decembrie, 2016

Despre poprire ca măsură asigurătorie

Alături de sechestru, poprirea se constituie ca una dintre măsurile asiguratorii prevăzute de Codul civil, cu o finalitate subsecventă, urmărind să asigure valorificarea unui drept.

În cele ce urmează, vom vedea câteva aspecte de procedură, civilă şi fiscală, precum şi modul cum a fost soluţionată o critică de neconstituţionalitate în materie.

Procedura civilă 

Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă care, în art. 597 prevede – referitor la subiectul discuţiei noastre – că  poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană. Să reţinem că măsura popririi asiguratorii se referă nu numai la trecut, ci şi la bunuri mobile incorporabile urmăribile dar care vor fi datorate în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.

Aici, Codul de procedură civilă precizează că, şi în cazul popririi, dispoziţiile art. 592-595 – referitoare la sechestru asigurător – se aplică în mod corespunzător.

Să vedem, ca atare, ce se întâmplă în cazul sechestrului asigurător. Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.

Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci cînd este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute şi să depună o cauţiune al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă.

Cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul. Instanţa va decide de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului. Aceasta se constată prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

Măsura sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor privitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

În cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. Sechestrul asigurător pus asupra unui imobil se va înscrie de îndată în cartea funciară. Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.

Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului cel interesat va putea face contestaţie.

Dacă debitorul va da, în toate cazurile, garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere.

În cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviinţată măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la judecarea acesteia, debitorul poate cere ridicarea măsurii de către instanţa care a încuviinţat-o. Asupra cererii instanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

Procedura fiscală

Strict pentru a avea un tablou cuprinzător, extindem sfera discuţiei noastre cu dispoziţiile în materie fiscală, astfel cum sunt prevăzute de Codul de procedură fiscală referitor la colectarea creanţelor fiscale. Potrivit art.129 din Cod, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

Privitor la executarea silită, prin poprire, a a sumelor ce se cuvin debitorilor, art. 149 Cod proc. fiscală prevede că sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Pentru scopurile acestui material, ne limităm la această prezentare sumară a dispoziţiilor de natură fiscală.

Critică de neconstituţionalitate

Prin Încheierea pronunţată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri vizând o poprire asigurătorie, Tribunalul Bacău – Secţia comercială şi contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 597 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială “L” – S.R.L. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 597 din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, creând pentru creditor o poziţie procesuală vădit superioară aceleia a debitorului. Instituirea unei prezumţii legale cu privire la faptul că pârâta ar datora anumite sume de bani reclamantei, ca o consecinţă a faptului că aceasta din urmă a introdus o cerere de chemare în judecată prin care se pretind aceste sume, creează pentru reclamantă o situaţie specială în procesul ce are ca obiect înfiinţarea popririi asigurătorii, cu consecinţa indisponibilizării bunurilor pârâtei, încălcându-se astfel “drepturile instituite prin Constituţie”.

În acelaşi timp, a susţinut autoarea excepţiei, se încalcă principiul egalităţii şi dreptul la un proces echitabil, datorită faptului că prevederile criticate se constituie într-un temei de drept suplimentar, nejustificat, la îndemâna creditorului, deşi acesta are la îndemână alte instrumente juridice de valorificare a pretenţiilor sale, astfel că această măsură se constituie într-o veritabilă pedeapsă. De asemenea, faţă de poziţia favorizată asupra reclamantului, instituită prin textul criticat, se încalcă şi principiul constituţional potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a instituţiilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 597 din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins:

“Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite de art. 591.

Dispoziţiile art. 592-595 se aplică în mod corespunzător.”

În soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a făcut trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, citând în acest sens Decizia nr. 166 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 3 mai 2005, sau Decizia nr. 597 din 20 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 11 iunie 2008, prin care a statuat că procedura măsurilor asigurătorii nu soluţionează fondul dreptului, ci are o finalitate subsecventă, urmărind să asigure valorificarea acestuia. Prin aceasta legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului, şi anume situaţia în care, deşi dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, aşadar susceptibilă de punere în executare, să se vadă pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale debitorului.

Faptul că, din aceste raţiuni, legiuitorul a reglementat, prin dispoziţiile art. 591 din Codul de procedură civilă, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor debitorului nu are semnificaţia încălcării dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta din urmă are posibilitatea de a se adresa justiţiei şi, în acest cadru, beneficiind de toate garanţiile unui proces echitabil, să învedereze împrejurările care justifică sau nu luarea acestei măsuri.

Aceste considerente se aplică  şi referitor la instituţia popririi asigurătorii asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Din analizarea articolelor din Codul de procedură civilă invocate, Curtea constată că, potrivit art. 597 coroborat cu art. 591 din Codul de procedură civilă, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act înscris şi este exigibilă, sau creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat o acţiune şi depune, odată cu cererea de poprire, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată, poate cere poprirea asigurătorie asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Poprirea asigurătorie se poate încuviinţa de către instanţă în cazurile în care debitorul a micşorat, prin fapta sa, asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să-şi ascundă sau să îşi risipească averea. Aşadar, poprirea asigurătorie nu soluţionează fondul dreptului, ci are o finalitate subsecventă, şi anume preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului în situaţia în care, deşi dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, aşadar susceptibilă de punere în executare, este pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale debitorului.

Împrejurarea că, legiuitorul a reglementat ca măsură asigurătorie, instituţia popririi asigurătorii nu are semnificaţia încălcării dreptului acestuia la un proces echitabil, întrucât el are posibilitatea de a se adresa justiţiei şi, în acest cadru, beneficiind de toate garanţiile procesuale, poate învedera instanţei împrejurările care justifică sau nu luarea acestei măsuri. De asemenea, potrivit art. 399 şi următoarele din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi.

De altfel, se mai arată în analiza Curţii, legiuitorul poate institui în considerarea unor situaţii particulare, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi specifice de exercitare a drepturilor procedurale.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a statuat constant că, în măsura în care reglementările deduse controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale privind dreptul de proprietate, Curtea constată că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, ceea ce conferă legiuitorului competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. De altfel, nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate, atâta vreme cât măsura reglementată de textul de lege criticat are caracter provizoriu şi nu soluţionează fondul dreptului.

Pentru considerentele expuse, pe larg în analiza asupra cauzei, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate,  prin Decizia nr. 1397/2011, publicată în Monitorul oficial nr. 88 din 3 februarie a.c.

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu