4 Decembrie, 2016

Despre deschiderea procedurii judiciare privitor la insolvenţă

Reglementată de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, Legea insolvenţei urmăreşte instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Pornind de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale pe o anume prevedere din lege, în cele ce urmează ne oprim asupra aspectelor legate de momentul deschiderii procedurii, precum şi efectele deschiderii procedurii.

■ Să reamintim, mai întâi, că actul normativ prevede o procedură generală (pentru societăţi comerciale, societăţi cooperative,  organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice), precum şi o procedură simplificată care este aplicabilă debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, anume  comercianţi, persoane fizice, acţionând individual, asociaţii familiale, debitorii care fac parte din categoriile cărora li se aplică procedura generală dar care se găsesc în situaţii speciale (nu deţin nici un bun în patrimoniul lor, actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite, administratorul nu poate fi găsit, sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului), aceeaşi debitori cărora li se aplică procedura generală dar care nu au putut prezenta actele însoţşitoare la cere, prevăzute de lege şi în termenul legal, societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive şi, în sfârşit, debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.

Toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia recursului (unde Curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic), sunt de competenţa tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului comercial, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului sau al tribunalului comercial a fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de legea insolvenţei.

Cauzele având ca obiect procedura insolvenţei este repartizată judecătorilor desemnaţi ca judecători-sindici. Aceştia au, ca atribuţii, pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment, judecarea contestaţiei debitorului, numirea administratorului judiciar provizoriu sau a lichidatorului, judecarea cererilor şi a contestaţiilor, până la pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

Procedura începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege.

Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

De asemenea, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care arată cuantumul şi temeiul creanţei, existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii, existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului, declarându-şi eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare.

■ Ajungând la etapa de deschidere a procedurii, dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor cerute de lege, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale, sau va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate, după caz. Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic dispune administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze notificările către creditori. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, acceştia se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 5 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii. Deschiderea ulterioară a procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor, nu va putea modifica data apariţiei stării de insolvenţă.

În situaţia în care cererea a fost introdusă de creditorul îndreptăţit, atunci, în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii acestuia, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului. În termen de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă. Dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite reorganizarea judiciară. La cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de 5 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor, obligaţie introdusă în legea insolvenţei prin Legea de modificare nr.169/2010, cu începere de la 24 iulie 2010). Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitori. Dacă nu este consemnată în termen cauţiunea, cererea introductivă va fi respinsă.

În cazul în care debitorul contestă procedura dar judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, contestaţia i se respinge şi se deschide, printr-o sentinţă, procedura generală, situaţie în care un plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de către creditorii deţinând împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia de a depune un plan în termenul prevăzut de lege.

Dacă debitorul nu contestă în termen că ar fi în stare de insolvenţă şi îşi exprimă intenţia de a-şi reorganiza activitatea, judecătorul-sindic va da o sentinţă de deschidere a procedurii generale sau a procedurii simplificate, dacă aceasta este aplicabilă.

Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic desemnează un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu.

Potrivit art.36 din lege, care se încadrează în dispoziţiile referitoare la tema în discuţie, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

În vederea aplicării acestei dispoziţii a legii, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În legătură cu aceste ultime aspecte, aşa cum anunţam în introducere, a ajuns la Curtea Constituţională, spre soluţionare, o critică de neconstituţionalitate prin care au fost atacate prevederile articolului 36 din lege, prezentat anterior. Să mai spunem că decizia dată a privit mai multe dosare care au fost conexate, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia consideră că reglementările criticate sunt neconstituţionale, întrucât, ca urmare a suspendării tuturor cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, sunt soluţionate doar litigiile aflate în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în dosarul privind procedura insolvenţei, iar această situaţie face imposibilă scoaterea de pe tabelul creditorilor a acelor persoane care nu au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în baza unei hotărâri irevocabile. Se mai apreciază că este încălcat dreptul de proprietate prin suspendarea recursurilor promovate de societatea debitoare aflată în procedura insolvenţei pentru reîntregirea patrimoniului său. Posibilitatea judecării recursurilor are ca finalitate un tabel al creditorilor mult redus, cu consecinţa unei reorganizări judiciare rapide şi, în final, continuarea activităţii economice normale.

De asemenea, unul dintre autori arată că accesul liber la justiţie ar putea fi îngrădit prin suspendarea de drept a acţiunilor de realizare a creanţelor, inclusiv cele care aveau penalităţi sau dobânzi înainte de deschiderea procedurii şi care nu pot fi cuantificate decât în justiţie.

Un alt autor a apreciat că prin suspendarea soluţionării conflictului de muncă în care salariatul reclamă nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de concediere se încalcă prevederile Legii privind conflictele de muncă şi ale Codului muncii muncii referitoare la soluţionarea cu celeritate a acestor litigii de muncă. Este, de asemenea, neechitabil, ca în speţă contestatorul să aştepte o perioadă de peste 3 ani pentru a afla dacă măsura concedierii sale a fost sau nu legală, adică până la soluţionarea dosarului de insolvenţă a unităţii debitoare la care a fost angajat. Pe de altă parte, în cadrul procedurii insolvenţei, atât administratorul judiciar, cât mai ales judecătorul-sindic nu au obligaţia de a înscrie creanţa creditorului în tabelul definitiv al creanţelor atât timp cât creditorul nu face dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

S-a mai susţinut, de către un alt autor, că în cazul declarării falimentului debitoarei există riscul ca, până la soluţionarea cererii de încetare a acţiunii judiciare, a repunerii pe rol a dosarului şi a soluţionării definitive a litigiului de muncă, până la obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile, să nu mai existe posibilitatea reală de îndestulare a creanţei, averea debitorului putând fi lichidată între timp.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, pe care le reluăm, pentru mai uşoara urmărire a analizei: “De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituţionale.

Astfel, prin Decizia nr.1.075/2008, Curtea a statuat că măsura stabilită prin textul de lege criticat se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării.

Acest fapt nu poate fi privit ca reprezentând o piedică pentru creditori de a acţiona în vederea realizării drepturilor lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca, înscriind creanţele pe care le au în tabelul creanţelor împotriva debitorului, să participe la procedura insolvenţei pentru acoperirea creanţelor. În cazul salariaţilor, drepturile acestora sunt înregistrate din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar/lichidator.

Prin urmare, Curtea a constatat că art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu aduce vreo restrângere exerciţiului dreptului de valorificare a creanţei.

De asemenea, Curtea nu a putut reţine nici criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

În primul rând, Curtea a avut în vedere faptul că, în cadrul procedurii insolvenţei, creditorii pot folosi toate mijloacele procedurale puse la dispoziţie de lege pentru realizarea drepturilor lor. În legătură cu acestea, se observă că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situaţia specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenţei a justificat instituirea unor norme de procedură speciale. Acest fapt nu înseamnă, însă, că nu se asigură o garanţie efectivă drepturilor creditorilor.

În al doilea rând, Curtea a reţinut că dreptul la acţiune al creditorilor, suspendat de textul de lege criticat, nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din Legea nr. 85/2006, care prevede, de asemenea, suspendarea curgerii termenelor de prescripţie a acţiunilor la care se referă textul de lege criticat. De altfel, aceste termene încep să curgă din nou în cazul respingerii sau închiderii procedurii insolvenţei. Existenţa riscului ca, ulterior încheierii procedurii insolvenţei, creditorul să nu îşi mai poată recupera creanţa are ca temei lipsa de diligenţă a creditorului care nu a acţionat pentru valorificarea drepturilor sale în cadrul procedurii colective şi nu poate fi privită ca aducând vreo atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul puterii obligatorii a hotărârilor instanţei de judecată.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza prezentată, în care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 19/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 189 din 22 martie a.c.

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu