24 Martie, 2017

Deplasarea muncitorilor contează ca timp de lucru?

Deplasările pe care lucrătorii care nu au un loc de muncă fix sau obişnuit le efectuează de la domiciliu la primul sau la ultimul client al zilei constituie timp de lucru. A exclude aceste deplasări din timpul de lucru ar fi contrar obiectivului de protecţie a securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, urmărit de dreptul Uniunii.

Soluţia de mai sus a CJUE are în vedere Directiva nr. 88/2003 a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Directiva defineşte timpul de lucru ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale. Orice perioadă care nu este timp de lucru este considerată perioadă de repaus.

Studiu de caz

Societăţile „Tyco” desfășoară, în majoritatea provinciilor spaniole, o activitate de instalare şi de întreţinere a sistemelor de securitate antifurt. În cursul anului 2011, Tyco şi-a închis sediile regionale şi a repartizat toți angajaţii la sediul central din Madrid.

Tehnicienii angajaţi de Tyco instalează şi menţin în stare de funcţionare dispozitivele de securitate din locuinţe şi din spaţii industriale şi comerciale situate în aria teritorială în care sunt repartizaţi, astfel încât nu au un loc de muncă fix. Această arie teritorială cuprinde o provincie întreagă sau o parte a unei provincii, iar uneori chiar mai multe provincii. Fiecare dintre aceşti lucrători dispune de un vehicul de serviciu, cu ajutorul căruia se deplasează în fiecare zi de la domiciliu la diferitele locuri de muncă, întorcându-se acasă la sfârşitul zilei. Distanţa dintre domiciliul lucrătorilor şi locurile în care trebuie să efectueze o intervenție poate varia considerabil, iar uneori poate să depășească 100 de kilometri și să dureze până la 3 ore. Pentru a-și exercita funcţiile, lucrătorii dispun fiecare de un telefon mobil care le permite să comunice la distanţă cu sediul central din Madrid. În ajunul zilei de lucru, lucrătorii primesc o foaie de parcurs care cuprinde diferitele locuri pe care vor trebui să le viziteze în cursul zilei în interiorul ariei lor teritoriale, precum şi orarul întâlnirilor cu clienţii.

Tyco nu ia în calcul timpul de deplasare „domiciliu-client” (şi anume deplasările cotidiene de la domiciliul lucrătorilor la locurile în care se află primul şi, respectiv, ultimul client desemnaţi de Tyco) ca făcând parte din timpul de lucru, ci ca timp de repaus. Tyco calculează durata zilnică de lucru prin contabilizarea timpului care se scurge de la ora de sosire a acestor angajaţi la locul la care se află primul client şi ora la care angajaţii părăsesc locul în care se află ultimul client; se ia în considerare, aşadar, numai durata intervenţiilor pe teren şi cea a deplasărilor intermediare pentru a se duce de la un client la altul. Înainte de închiderea sediilor regionale, Tyco lua totuşi în calcul timpul de lucru zilnic al acestor angajaţi începând de la ora sosirii lor la sediu (la care angajaţii intrau în posesia vehiculului pus la dispoziţia lor, a listei cu clienţii pe care urmau să îi viziteze şi a foii de parcurs) şi până la ora întoarcerii lor la sediu (la care angajaţii predau vehiculul).

Sesizată cu această cauză, Curtea Naţională din Spania a solicitat Curţii de Justiţie a UE să răspundă la întrebări preliminare prin care să se  se stabilească dacă timpul pe care lucrătorii îl consacră pentru a se deplasa la începutul şi la sfârșitul zilei trebuie considerat timp de lucru, în sensul directivei.

Prin hotărârea pronunţată pe 10 septembrie, Curtea de Justiţie declară că atunci când, precum în situaţia în cauză, lucrătorii nu au un loc de muncă fix sau obişnuit, timpul de deplasare pe care aceşti lucrători îl consacră deplasărilor zilnice de la domiciliu la locurile în care se află primul şi, respectiv, ultimul client desemnaţi de angajatorul lor constituie „timp de lucru” în sensul acestei directive.

Curtea consideră că lucrătorii care se găsesc într-o astfel de situaţie îşi exercită activitatea sau funcţiile pe întreaga durată a acestor deplasări. Deplasările lucrătorilor la clienţii desemnaţi de angajatorul lor reprezintă instrumentul necesar pentru executarea de către aceştia a prestaţiilor tehnice la locul la care se află aceştia. În caz contrar, Tyco ar fi în măsură să susţină că numai timpul petrecut în exercitarea activităţii de instalare şi de menţinere a sistemelor de securitate se încadrează în noţiunea de timp de lucru, ceea ce ar avea ca efect să denatureze această noţiune şi să compromită obiectivul protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Faptul că deplasările lucrătorilor la sau de la clienţi, la începutul şi la sfârşitul zilei, erau considerate de Tyco drept timp de lucru înainte de desfiinţarea sediilor regionale arată, de altfel, că sarcina constând în conducerea unui vehicul de la un sediu regional la primul client şi de la ultimul client la acest sediu regional făcea parte, anterior, din funcţiile şi din activitatea acestor lucrători. Or, natura acestor deplasări nu s-a schimbat ulterior desfiinţării sediilor regionale. Numai punctul de plecare al deplasărilor menţionate a fost modificat.

Curtea apreciază că lucrătorii sunt la dispoziţia angajatorului în timpul acestor deplasări. Astfel, în cursul acestor deplasări, lucrătorii se conformează instrucțiunilor angajatorului, acesta având posibilitatea să schimbe ordinea clienţilor sau să anuleze ori să adauge o întâlnire. Pe durata necesară deplasării – care de cele mai multe ori nu poate fi redusă -, lucrătorii nu pot, așadar, să dispună în mod liber de timpul lor şi nu se pot consacra propriilor interese.

Curtea consideră de asemenea că lucrătorii se află la locul de muncă în cursul acestor deplasări. Dacă un lucrător care nu mai are un loc de muncă fix îşi exercită funcţiile în cursul deplasării pe care o efectuează la sau de la un client, acest lucrător trebuie, de asemenea, să fie considerat ca aflându-se la locul de muncă pe durata traseului. Astfel, din moment ce deplasările sunt indisolubil legate de calitatea de lucrător care nu are un loc de muncă fix sau obişnuit, locul de muncă al unor asemenea lucrători nu poate fi redus la locurile de intervenţie fizică a acestora la clienţii angajatorului Împrejurarea că aceşti lucrători îşi încep și termină traseele la domiciliu decurge în mod direct din decizia angajatorului de a desfiinţa sediile regionale, iar nu din voinţa acestor lucrători. A-i constrânge să îşi asume alegerea angajatorului ar fi contrar obiectivului protecţiei securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor urmărit de directivă, obiectiv în care se înscrie necesitatea de a garanta lucrătorilor o perioadă minimă de repaus.

Hotărârea de mai sus a fost dată de CJUE în cauza C-266/14 având ca părţi Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras (CC.OO.)/Tyco Integrated Security SL și Tyco Integrated Fire & Security Corporation Servicios SA.

Reglementări din legislaţia românească

În forma sa actuală, Codul muncii nu menţionează asemensa situaţii, decât atunci când, referindu-se la contractul individual de muncă prevede că angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice. Între acestea se regăseşte şi informarea privind “locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri”. Este de presupus că o asemenea situaţie ca cea de mai sus poate fi reglementată prin contractul colectiv de muncă.

Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006 şi publicate în Monitorul oficial nr. 882/2006 fac vorbire, între altele, despre accidentul de muncă de traseu definit ca accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul.

Este considerat accident în afara muncii accidentul care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 lit. g) (accident de muncă – vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces) şi la art. 30 (privind regimul accidentelor de muncă) din Legea nr. 319/2006.

Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Un comentariu

  • Răspunde
    Ana
    ianuarie 12 2016

    In cazul in care sunt trimisa in delegatie perioada de deplasare catre noua localitate, se considera timp de lucru? se considera deplasare in interes de serviciu?
    daca da, sub ce temei juridic?
    Merci

Scrie un comentariu