7 Decembrie, 2016

Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru obligaţiile fiscale (II)

3) Despre un caz concret, din activitatea practică, prin care un organ fiscal a stabilit, cu valoare de principiu, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, de 5 ani, pentru obligaţiile fiscale.
 
Din art. 23 al O.G. nr. 92/2003 rezultă cu claritate că „baza de impozitare” este cea care dă naştere (generează) creanţe fiscale, obligaţii fiscale şi acte de administrare fiscală.

Ori, pentru veniturile obţinute în anul 2003, momentul constituirii bazei de impunere (care a generat aceste venituri) îl constituie luna din anul 2003 în care s-au obţinut veniturile respective.

Întrucât prin art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 termenul de prescripţie începe să se calculeze (să curgă) de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, pentru calculul termenului de prescripţie momentul constituirii bazei de impunere şi momentul în care s-a născut creanţa fiscală este tratat la nivel de an.

Pentru baza de impunere constituită în anul 2003
, în temeiul art. 91 alin. (2) şi art. 23 din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut această bază de impunere, respectiv de la 1 ianuarie a anului 2004, şi s-a sfârşit după 5 ani, adică la 31 decembrie 2008.

Din aceleaşi prevederi ale art. 91 alin. (2) şi ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală, rezultă cu claritate că:

1) ziua de la care începe să curgă prescripţia, de 5 ani, este numai ziua de 1 ianuarie a unui an;

2) termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Cu toate că din prevederile art. 91 alin. (2) şi ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 rezultă că, pentru o bază de impunere constituită în anul 2003, termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică de la 1 ianuarie a anului 2004, şi se sfârşeşte la 31 decembrie 2008, organul fiscal a stabilit că perioada de prescripţie a început … la 1 ianuarie 2005 şi s-a sfârşit … la 1 ianuarie 2010.

Concret, în „Decizia 1/13.01.2010 privind soluţionarea contestaţiei formulată de G. N. împotriva Deciziei de impunere anuală pentru persoanele fizice române nr. 16301051315098/25.03.2009”, emisă de Direcţia Generală s Finanţelor Publice Dolj, se menţionează:

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus citate [1] rezultă că termenul de prescripţie pentru debitul aferent anului 2003 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor (respectiv 01.01.2005) celui în care s-a născut creanţa fiscală (respectiv 15.04.2005), astfel că perioada de prescripţie pentru debitul aferent anului 2003 este 01 ianuarie 2005 – 01 ianuarie 2010 şi în cadrul acestui termen organele fiscale au emis în mod legal Deciziei de impunere anuală nr. 16301051315098/25.03.2009 pentru persoanele fizice române cu domiciliul în România pe anul 2003.

Deci, pentru venituri impozabile, cu reţinere la sursă, obţinute în anul 2003, pentru care s-a calculat, s-a reţinut şi s-a virat impozitul, cu reţinere la sursă, în termenul legal, organul fiscal „competent” a stabilit, pentru diferenţa de impozit rezultată din regularizarea efectuată la sfârşitul anului 2003 (ca urmare a aplicării impozitului pe venitul global), că perioada de prescripţie a început … la 1 ianuarie 2005 şi se sfârşeşte … la 1 ianuarie 2010, deci pe 8 ani calendaristici.

Asemenea erori sunt generate de faptul că se confundă (1) „baza de impozitare” şi „momentul în care s-a constituit baza de impozitare” cu (2) „actul administrativ fiscal” şi „momentul în care s-a emis actul administrativ fiscal ”.

Foarte important este a se reţine faptul că „baza de impozitare” este cea care generează un „act administrativ fiscal”, şi nu invers, fapt pentru care „începutul oricărei perioade de prescripţie” trebuie legat numai şi numai de „momentul în care s-a constituit baza de impozitare”, lucru prevăzut clar, precis şi la modul imperativ prin art. 91 din O.G. nr. 92/2003.

În nicio condiţie şi sub nicio formă începutul unei perioade de prescripţie nu trebuie stabilit în funcţie de un actul administrativ fiscal, respectiv de momentul în care s-a emis un act administrativ fiscal.

Aşa cum o „bază de impozitare” nu se poate naşte, nu poate fi stabilită printr-un „actul administrativ fiscal”, tot aşa de bine şi „începutul unei perioade de prescripţie” nu poate fi stabilit în funcţie de un „act administrativ fiscal”, respectiv de „momentul în care s-a emis un act administrativ fiscal ”.

În cazul în care începutul unei perioade de prescripţie s-ar stabili în funcţie de „momentul în care se emit un act administrativ fiscal, s-ar ajunge, prin repetarea emiterii unui nou “act administrativ fiscal” (precum un titlu executoriu, o somaţie etc.) la sfârşitul fiecărei perioade de prescripţie, de 5 ani, la termene de prescripţie … „la infinit.
 
4) Definiţii fiscale.
Actul administrativ fiscal”: actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale (art. 41 din O.G. nr. 92/2003).

Administrarea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;

d) administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului. (Art. 1 C.p.f).

Colectarea
creanţelor fiscale constă în exercitarea acţiunilor (întreprinse de organele fiscale) care au ca scop stingerea creanţelor fiscale. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz. (Art. 110 C.p.f).

Creanţe
(în sens general): drept al creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva. (N.G.L.). Actul prin care se stabileşte dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva se numeşte titlu de creanţă. (N.G.L.).

Creanţe
fiscale: drept al statului de a cere contribuabilului (prin organele fiscale) executarea obligaţiilor fiscale constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva (principalele obligaţiilor fiscale constând în determinarea, declararea şi virarea la bugetul statului a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare). (N.G.L.). Actul prin care se stabileşte dreptul organului fiscal de a cere contribuabilului executarea obligaţiilor fiscale constând, în principal, în virarea la bugetul statului a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare, se numeşte titlu de creanţă fiscală. (N.G.L.).

Creanţele fiscale
reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în (a) dreptul la perceperea creanţelor fiscale principale; şi în (b) dreptul la perceperea creanţelor fiscale accesorii. (Art. 21 C.p.f). Evidenţa creanţelor fiscale se organizează distinct pentru fiecare contribuabil. (Art. 1101 C.p.f).

Creanţele fiscale accesorii
reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii. (Art. 21 C.p.f).

Creanţele fiscale principale
reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat. (Art. 21 C.p.f).

Naşterea
creanţei fiscale” şi a „obligaţiei fiscale” are loc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează. Din momentul în care s-a constituit baza de impunere care le generează, din acel moment se naşte (1) dreptul organului fiscal (a) de verifica legalitatea şi corectitudinea determinării creanţei fiscale, şi (b) de a solicita achitarea acesteia, şi (2) obligaţia contribuabilului de a achita obligaţia fiscală. (Art. 23 C.p.f).

Creditorii
, în raporturile de drept material fiscal, sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21 C.p.f. (Art. 25 C.p.f).

Debitorii
, în raporturile de drept material fiscal, sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a creanţei fiscale prevăzute la art. 21 C.p.f. (Art. 25 C.p.f).

Drept la acţiune” reprezintă „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 din L. 289/2009). „Dreptul la acţiune” este denumit în noul Cod civil şi „Dreptul material la acţiune”. Acesta se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (art. 2.500 din L. 289/2009).

Dreptul comun” în materia prescripţiei extinctive este dat de prevederile cu privire la prescripţia extinctivă din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Evidenţele fiscale
sunt constituite din: registre, situaţii, precum şi orice alte înscrisuri care, potrivit legislaţiei fiscale, trebuie întocmite în mod obligatoriu în scopul stabilirii stării de fapt fiscale şi a creanţelor şi obligaţiilor fiscale, cum ar fi: jurnalul pentru vânzări, jurnalul pentru cumpărări, registrul de evidenţă fiscală şi altele asemenea. (Art. 79 C.p.f).

Extinctiv
: care duce la înlăturarea efectelor unui act juridic.

Fisc
: instituţie de stat care se ocupă cu constatarea, stabilirea, urmărirea, încasarea (perceperea) şi executarea silită a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii datorate bugetului de stat. (N.G.L.).

Lipsa actului administrativ fiscal”: nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri a contribuabilului pentru emiterea unui act administrativ fiscal (pct. 1.2 din OpANAF nr. 2.137/2011). Orice persoană care formulează o contestaţie pentru lipsa unui act administrativ fiscal trebuie să demonstreze dreptul său sau interesul legitim lezat.

Obligaţie
(în sens general): datorie, sarcină, îndatorire; raport juridic civil prin care o persoană are dreptul de a pretinde altei persoane, care îi este îndatorată, să dea, să facă sau să nu facă ceva; act prin care cineva se obligă ori este obligat să plătească o sumă sau să facă / să nu facă un anumit lucru. (N.G.L.).

Obligaţie fiscală
: datorie, sarcină, îndatorire a contribuabililor faţă de bugetul statului; raport juridic civil prin care statul are dreptul, prin organele fiscale, de a pretinde contribuabililor să dea, să facă sau să nu facă ceva cu privire la impozitele, taxele şi contribuţiile datorate bugetului de stat. (N.G.L.); datorie, sarcină, îndatorire a contribuabililor cu privire la stabilirea, la declararea şi la virarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat. (N.G.L.). Actul prin care se stabileşte dreptul organului fiscal de a cere contribuabilului executarea obligaţiilor fiscale constând în virarea la bugetul statului a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare se numeşte titlu de creanţă fiscală. (N.G.L.).

Prescripţia

D.E.X.
(adaptat de N.G.L.): (1) dispoziţie legală în virtutea căreia, după un anumit timp şi în anumite condiţii, se câştigă ori se pierde un drept sau încetează efectele unei hotărâri judecătoreşti neexecutate; (2) interval de timp la sfârşitul căruia, potrivit anumitor norme juridice, nu se mai poate cere plata unei datorii, aplicarea unei pedepse, redobândirea unei posesiuni sau a unei proprietăţi etc.; (3) mijloc de dobândire sau de pierdere a unui drept prin trecerea termenului prevăzut de lege.

Prescripţia dreptului
contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale este de 5 ani şi începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. (Art. 135 C.p.f).

Prescripţie extinctivă
: prescripţia care duce la înlăturarea efectelor unui act juridic.

Termenul
de prescripţie pentru executarea silită a creanţelor fiscale este de 5 ani şi începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (Art. 131 C.p.f).

Începerea
termenului de prescripţie la executarea silită a creanţelor fiscale are loc de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (Art. 131 C.p.f).

Sfârşitul termenului de prescripţie fiscală, de 5 ani, care începe la 1 ianuarie, are loc
în ultima zi (pe 31 decembrie) din cel de-al V-lea an (al termenului de prescripţie).

Sfârşitul termenului de prescripţie fiscală, de 5 ani, care începe la 1 ianuarie, are loc
în ultima zi (pe 31 decembrie) din cel de-al V-lea an (al termenului de prescripţie).

Stingerea creanţelor fiscale
se face prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege. (Art. 24 C.p.f).

Termenul de plată al
creanţelor / obligaţiilor fiscale este la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. (Art. 111 C.p.f).

Termenul
de prescripţie pentru executarea silită a creanţelor fiscale este de 5 ani şi începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (Art. 131 C.p.f).

Titlul de creanţă”: actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii [art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003].

Titluri de creanţă
sunt:

a) decizia de impunere (decizia prin care se stabileşte răspunderea persoanelor pentru plata obligaţiilor fiscale principale şi pentru accesoriile acestora);

b) declaraţia fiscală;

c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;

d) declaraţia vamală;

e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele şi alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;

f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) decizia de atragere a răspunderii solidare emisă potrivit art. 28;

h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească. (Art. 110 C.p.f).

Titlu de creanţă
este documentul prin care se stabileşte, în condiţiile legii (1) creanţe fiscale principale sau accesorii şi (2) răspunderea persoanelor pentru plata obligaţiilor fiscale principale şi pentru accesoriile acestora. (Art. 28 şi art. 141 C.p.f).

Titlul de creanţă
stă la baza emiterii titlului executoriu (niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc creanţe fiscale principale sau accesorii). (Art. 141 C.p.f).

Titlul de creanţă
se comunică persoanei obligate la plată şi poate fi atacat în condiţiile legii. (Art. 28 C.p.f).

Titlu de creanţă
(în sens general): actul prin care se stabileşte dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva. (N.G.L.)

Titlu de creanţă fiscală
: actul prin care se stabileşte dreptul organului fiscal de a cere contribuabilului executarea obligaţiilor fiscale constând în virarea la bugetul statului a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare. (N.G.L.).

Titlu executoriu
este documentul emis de organul de executare competent (în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul) în baza căruia se aplică măsurile de executare silită a creanţelor fiscale. În titlul executoriu se înscriu toate creanţele fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente acestora, stabilite în condiţiile legii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc, în condiţiile legii, creanţe fiscale principale sau accesorii. (Art. 141 C.p.f).


[1] Sunt invocate următoarele prevederi: (1) art. 62, din OG 7/2001 privind impozitul pe venit; (2) art. 83, alin.4; art. 91, alin. 1 şi alin. 2; art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Citeşte şi prima parte a subiectului.

Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate gratuit pe Lege5.ro - noul soft legislativ de laIndaco Systems.

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Este evaluator în specialitatea evaluare economică şi financiară a întreprinderilor şi expert contabil, membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Cercetător de prestigiu şi profund cunoscător al fiscalităţii în practică, dr. N. Grigorie – Lăcriţa a încheiat şi executat mai multe contracte de cercetare ştiinţifică cu diferiţi agenţi economici din ţară şi străinătate, pe probleme de interes major, soluţiile oferite fiind susţinute de aceştia, de organizaţiile lor patronale şi sindicale, în îmbunătăţirea anumitor prevederi legale.

Fara comentarii

Scrie un comentariu