8 Decembrie, 2016

Costurile la întocmirea situaţiilor financiare anuale, conform noilor reglementări contabile

Precizările pe care le avem în vedere au fost incluse în reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 1802/2014. Cu aplicare de la 1 ianuarie, reglementările privesc situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate.

Reamintim că, prin aprobarea recentelor reglementări contabile, au fost abrogate cele stabilite prin OMFP nr. 3.055/2009 (Reglementările contabile conforme cu directivele europene) şi OMFP nr. 2.239/2011 (Sistemul simplificat de contabilitate).

 Iată principalel precizări pe care le semnalam în titlu:

Costuri de achiziţie

Potrivit noilor reglementări, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale costul de achiziţie înseamnă preţul datorat şi eventualele cheltuieli conexe minus eventualele reduceri ale costului de achiziţie.

În acest sens, costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare, taxele de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autorităţile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziţiei bunurilor respective.

În costul de achiziţie se includ, de asemenea, comisioanele, taxele notariale, cheltuielile cu obţinerea de autorizaţii şi alte cheltuieli nerecuperabile, atribuibile direct bunurilor respective.

Cheltuielile de transport sunt incluse în costul de achiziţie şi atunci când funcţia de aprovizionare este externalizată.

Costuri de producţie

Costul de producţie înseamnă preţul de achiziţie al materiilor prime şi al materialelor consumabile şi alte cheltuieli care pot fi atribuite direct bunului în cauză.

Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al imobilizărilor cuprind cheltuielile directe aferente producţiei, şi anume:

  • materiale directe
  • energie consumată în scopuri tehnologice 
  • manoperă directă şi alte cheltuieli directe de producţie 
  • costul proiectării produselor 
  • cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind legată de fabricaţia acestora.

Costurile de conversie (prelucrare) a stocurilor includ costurile direct legate de unităţile produse, cum ar fi costurile cu manopera directă. De asemenea, ele includ şi alocarea sistematică a regiei fixe şi variabile de producţie generată de transformarea materialelor în produse finite.

Regia fixă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care rămân relativ constante, indiferent de volumul producţiei, cum sunt: amortizarea, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi costurile cu conducerea şi administrarea secţiilor.

Regia variabilă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care variază direct proporţional sau aproape direct proporţional cu volumul producţiei, cum sunt materialele indirecte şi forţa de muncă indirectă.

Costuri de prelucrare

Alocarea regiei fixe de producţie asupra costurilor de conversie se face pe baza capacităţii normale a instalaţiilor de producţie. Nivelul real de producţie poate fi folosit dacă se consideră că acesta aproximează capacitatea normală. Valoarea cheltuielilor cu regia fixă alocate fiecărei unităţi de producţie nu se majorează ca urmare a obţinerii unei producţii scăzute sau a neutilizării unor echipamente.

Cheltuielile de regie nealocate sunt recunoscute drept cheltuială în perioada în care sunt suportate. În perioadele în care se înregistrează o producţie neobişnuit de mare, valoarea cheltuielilor cu regia fixă alocate fiecărei unităţi de producţie este diminuată, astfel încât stocurile să nu fie evaluate la o valoare mai mare decât costul lor. Regia variabilă de producţie este alocată fiecărei unităţi de producţie pe baza folosirii reale a instalaţiilor de producţie.

Un proces de producţie poate conduce la obţinerea simultană a mai multor produse, de exemplu, în cazul obţinerii produselor cuplate sau în cazul în care există un produs principal şi altul secundar. Atunci când costurile de conversie nu se pot identifica distinct, pentru fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza unei metode raţionale, aplicate cu consecvenţă. Alocarea se poate baza, de exemplu, pe valoarea de vânzare relativă a fiecărui produs, fie în stadiul de producţie în care produsele devin identificabile în mod distinct, fie în momentul finalizării procesului de producţie.

Prin natura lor, majoritatea produselor secundare au o valoare nesemnificativă. În acest caz, ele sunt adesea evaluate la valoarea realizabilă netă şi această valoare se deduce din costul produsului principal. Ca urmare, valoarea contabilă a produsului principal nu diferă în mod semnificativ de costul său.

Costuri generale

În situaţia în care anumite costuri (regii) generale sau costuri de proiectare a produselor pot fi identificate ca având legătură cu unele stocuri, acestea se includ în costul stocurilor respective.

În măsura în care prestatorii de servicii au stocuri, ei le evaluează la costurile lor de producţie. Aceste costuri constau, în primul rând, în manoperă şi în alte costuri legate de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea, precum şi în cheltuielile de regie de atribuit.

Manopera şi alte costuri legate de vânzare şi de personalul angajat în administraţia generală nu se includ, ci sunt recunoscute drept cheltuieli în perioada în care sunt suportate. Costul stocurilor unui prestator de servicii nu include marjele de profit sau cheltuielile de regie neatribuibile, care sunt adesea încorporate în preţurile facturate de prestatorii de servicii.

În costul de producţie al bunului se include o proporţie rezonabilă din cheltuielile de regie fixe sau variabile atribuibile indirect bunului în cauză, în măsura în care acestea se referă la perioada de producţie. Includerea în costul stocurilor a regiilor generale poate fi adecvată în măsura în care reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în locul şi forma dorite.

În costul de producţie nu se includ costurile de distribuţie.

Ajustările de valoare

În înţelesul reglementărilor, ajustări de valoare sunt cele destinate să ţină cont de modificările valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanţului, indiferent dacă modificarea este definitivă sau nu.

Ajustările negative de valoare pot fi: ajustări permanente, denumite în continuare amortizări, şi/sau ajustări provizorii, denumite în continuare ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, în funcţie de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării respective.

În completarea celor de mai sus, să mai notăm şi definiţiile pentru:

  • active imobilizate: activele care sunt destinate să servească o perioadă îndelungată activităţile entităţii, respectiv mai mare de un an;
  • cifră de afaceri netă: sumele obţinute din vânzarea de produse şi prestarea de servicii după deducerea reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea adăugată şi a altor impozite direct legate de cifra de afaceri.

AICI găsiţi un material informativ publicat pe Legestart, în legătură cu noile categorii de entităţi raportoare, în funcţie de totalul activelor, cifra de afaceri netă şi numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar.

(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu